Faptul că Florian Banu, care se vrea istoric, spală fosta Securitate cu lozinci şi mult detergent, nu e un lucru nou. Au făcut-o mulţi din 1989 încoace. Abisal e faptul că Banu dă sfaturi actualilor ofiţeri de informaţii, ba chiar îi îndeamnă să aibă drept model un agent român care spiona, de fapt, pentru un alt steag, mai precis pentru cel sovietic. Este vorba despre Mihai Caraman (în foto deschidere, umăr la umăr cu Adrian Năstase), ofiţer al fostei Securităţi, şeful a ceea ce presa franceză a numit: Reţeaua Caraman. În anii ’60, această reţea, formată din mai mulţi agenţi ai Securităţii cu acoperire diplomatică, acţiona în Franţa, culegând informaţii legate de NATO pentru Moscova. Totodată, chiar dacă e paradoxal la prima vedere, reţeaua a făcut jocul preşedintelui Charles de Gaulle care, la acea vreme, privea mai mult spre sovietici decât spre Washington (acest articol este publicat şi pe insolent.to, site cenzurat de Facebook).
Mihai Caraman poate fi un model pentru orice ofițer român de informații din instituțiile actuale de intelligence. Profesionalismul desăvârșit și dragostea de țară ar trebui să fie coordonatele de bază ale activității de culegere de informații, axiome de netăgăduit pentru orice ofițer de informații, indiferent de epoca şi de contextul în care acţionează, spunea deunăzi Banu pentru jurnalistii.ro, iar eu am mai citit odată. Nu pentru că limbajul său de lemn îmi aducea aminte de activiştii de partid de dinainte de 1989 care debitau doar lozinci, ci pentru că asemenea inepţii scria, pe vremuri, Vadim Tudor, o toxică figură a politicii româneşti.
Pot înţelege că Banu face reclamă pe unde poate cărţii sale: Mihai Caraman – un spion român în Războiul Rece, care se ridică fix la statutul de ghiveci patriotard. I-am spus ghiveci pentru că dacă aş ridica volumul la rang de mistificare, ar fi prea mult. Firesc e şi faptul că Banu şi-a lansat cartea despre mărturiile superspionului Caraman la fundaţia lui Adrian Năstase, alături de alţi cântăreţi ai Securităţii. Nici că se găsea un loc mai nimerit. Dar să îndemni ofiţerii de informaţii de azi să urmeze modelul Caraman, devreme ce acesta a lucrat în slujba unei puteri care înrobise România după război, sună a restauraţie. Însă şi a prostie crasă. Caraman a fost doar un biet pion al unui joc informativ pe care nici măcar nu l-a înţeles atunci, nicidecum vreun Richard Sorge ori Kim Philby, ca să numesc doar doi spioni celebrii care au lucrat pentru sovietici. Caraman poate fi studiu de caz, nu model de urmat.
Mihai Caraman, acum un om de peste 91 de ani, nu a fost nici măcar un spion mediocru. El a penetrat NATO pentru că aşa a vrut preşedintele Charles de Gaulle, care, încă din 1958, atunci când a preluat frâiele celei de-a Cincea Republici, nutrea gânduri nu tocmai bune pentru Alianţa Nord-Atlantică, din care dorea să smulgă Franţa. La fel de cunoscut este faptul că de Gaulle împărtăşea o viziune despre NATO total diferită de a Washingtonului ori a Londrei, pe care, ulterior, mulţi istorici au definit-o drept o hachiţă. Tot o hachiţă a fost retragerea Franţei din NATO, în 1966. Dar nu insist asupra adversităţii fostului preşedinte francez faţă de NATO şi nici a planurilor sale legate de relaţia pe care Franţa trebuia să o aibă cu Uniunea Sovietică, pentru că pe marginea acestor subiecte au curs fluvii de cerneală.
Bref, intenţiile lui Mihai Caraman au fost cunoscute de contraspionajul de la Paris încă de când a pus piciorul în Franţa, în 1958, cu imunitate diplomatică. Iar, în 1962, contraspionajul din Hexagon avea toate dovezile că românul culege informaţii secrete pentru regimul comunist de la Bucureşti, care le oferea Moscovei. Asta în cazul în care informaţiile nu erau trimise de Caraman direct spionjului sovietic, cel care-i coordona activitatea. De ce l-au lăsat francezii în pace pe spionul român adăpostit de ambasada Românei comuniste de la Paris? Ei bine, fiindcă Reţeaua Caraman era mănuşă pentru Palatul Élysée. Scurgerile de informaţii de la NATO spre Moscova, uneori via Bucureşti – pe care Florian Banu le cataloghează bombastic drept mari operaţiuni ale spionajului – au avut loc doar pentru că de Gaulle dorea să plătească poliţe americanilor: ceea ce a şi făcut. Dar nu prin intermediul serviciilor franceze, era aproape imposibil, ci prin intermediul reţelei româneşti, oficial adversară a Franţei şi a NATO. Adevărul e că de Gaulle a scos castanele din foc cu mâna advesarului comunist, lăsat să acţioneze. Şi, ca să închei acest capitol, nu este deloc o coincidenţă faptul că, în 1969, după ce Charles de Gaulle n-a mai fost preşedinte, Reţeaua Caraman a căzut brusc, precum un castel de cărţi. Chestiunea se împuţise rău şi în urma defectării unui ofiţer sovietic de rang înalt, care le-a vorbit americanilor despre modul în care NATO era spionat de către sovietici, dar şi după dezertarea lui Dan Iacobescu la britanici – şi el agent al Securităţii cu acoperire diplomatică.
Ieşirea lui de Gaulle din scena politică a fost momentul în care începe astuparea mormanul urât mirositor. Americanii erau foc şi pară pe francezi fiindcă se făcuseră că plouă atunci când informaţiile de la NATO zburau către Moscova, iar marile cancelarii occidentale mai mult decât derutate. Mizeria nu putea fi acoperită doar prin expulzarea spionilor români, în frunte cu Mihai Caraman. Aşa că, de pildă, Pierre Accoce şi Jean Daniel Pouget, apropiaţi ai serviciilor secrete franceze, au primit indicaţia să scrie, cât pot de repede, o carte, Rețeaua Caraman, din care opinia publică avea să afle cât de abil fuse spionul care zguduise NATO. Poate că se mai drege busuiocul. Numai că nici chiar Securitatea nu mai credea în abilitatea lui Caraman, iar dosarele întocmite de ofiţerii de Securităţii după fuga lui Ion Mihai Pacepa, în 1978, indică faptul că, în opinia acestora, francezii l-au lăsat pe Caraman să spioneze NATO. Adică, arătau chiar securiştii noştri, spionul român n-a fost decât un pion într-o aprigă dispută surdă a lui Charles de Gaulle cu Alianţa.
Scriu de mai bine de 25 de ani despre Securitate şi, de-a lungul vremii, am avut discuţii cu foşti spioni trimisi în Occident de către Centrala de la Bucureşti, dar fără acoperire diplomatică. De câte ori întrebam despre Caraman, la rându său spion, dar unul cu acoperire diplomatică, care indiferent ce făce, nu-şi risca libertatea, primeam următorul răspuns: El a fost unul care ştia să nu irite prea tare filajul.
Sfârşitul încununează opera. Începutul anilor ’90 – Ion Iliescu l-a uns pe Caraman, căzut în dizgraţia lui Ceauşescu după fuga lui Pacepa, la şefia spionajului românesc. Numai că n-a fost să fie după intervenţia de pomină a lui Manfred Worner, pe atunci, secretarul general al NATO. Cel din urmă a spus că nu suntem normali la cap devreme ce declarăm că dorim în NATO, dar am proptit la vârful spionajului un om al ruşilor.
Florian Banu, cel care spală Securitatea cu Dero, că-i patriot, se screme şcolăreşte să facă din Caraman, singurul ofiţer român de securitate medaliat de KGB, un James Bond de Bariera Vergului, dar a ajuns cam la fel de ridicol precum Larry Watts. Pe cel din urmă îl credeam, până mai ieri, bufonul şef peste poveştilor tembele şi romanţate despre fosta Securitate. Iată că ar putea fi detronat.
Şi ar mai fi, ceva: pe vremea în care era premier, în zeflemea, Adrian Năstase le spunea ziariştilor care scriau despre Securitate că ling dosare. Acum nu mai e aşa ţâfnos, ba chiar găzduieşte la fundaţia sa lansarea unei cărţi despre un superspion român care, lucra, de fapt, pentru Moscova. Poate şi pentru că Banu fabulează, nu linge dosare, precum ziariştii care-l supărau în trecut pe Năstase.
În rest, adevărul pe care Caraman s-a hotărât brusc să-l clameze la senectute, pe persoană fizică, din câte văd, prin intermediul trompetistului Banu, îmi arată că foştii securişti, conduşi acum de rezervistul Filip Teodorescu, alt spion închipuit, au încă meteahna să se viseze eroi între eroi. Îi înţeleg. Dacă tot au ditamai pensiile speciale, îşi permit orice fantezie. Mai ales că, şi la după 30 de ani de la căderea comunismului, mormanul de mizerie lăsat în urmă de fosta poliţie politică, încă foarte urât mirositor, trebuie parfumat cu bravura luptătorilor neînfricaţi şi musai iubitori de ţară. Aici e însă culmea ridicolului în cazul nostru: bravura ca bravura, dar ţara pe care o iubea Caraman în anii ’60 era Uniunea Sovietică, nicidecum România.