Fragment din volumul  Sex, spionaj şi poliţie politică în Epoca de Aur pe care l-am publicat în trei ediţii – primele două la Amazon; ultima, în 2019, la ePublishers (n.a.)

Atunci când marele actor Gheorghe Dinică repeta pentru o piesă nouă, agenții serviciului secret erau în sală și nu pierdeau nici o replică. Iar dacă Dinică „depășea textul piesei”, ca să citez expresia din documentele Securității, poliția politică intra în alertă maximă. De multe ori, ofițerii deveneau „cronicari teatrali”. De pildă, în opinia lor, reprezentanții puterii comuniste n-aveau cum să fie „decăzuți, bețivi și gângavi, batjocorindu-se astfel omul politic care-l reprezintă”.

Primăvara anului 1982. La Teatrul Național se repeta „Ploșnița” de Vladimir Maiakovski. Piesa era regizată de Horea Popescu, pe atunci director adjunct al teatrului. Dintr-un raport al Securității, datat 23 aprilie 1982, reiese că ofițerul care asista mai mult sau mai puțin conspirat la repetiții era foarte atent la „șopârlele” din replicile actorilor. De pildă, Gheorghe Dinică, unul dintre „capii răutăților”, dădea mari dureri de cap „băiatului cu ochi albaștri” care monitoriza repetițiile. În consecință, securistul se străduia să fie cât mai coerent în raportul său, pentru ca șefii să înțeleagă că nu-i a bună atunci când actorul se referea, în răspăr, la greutățile construirii socialismului. De pildă, la un moment dat, Dinică spunea: „poporul de rând”, arătând spre un grup de „lăutari aflați la o nuntă, după care urma replica: „Hai, țară; hai, popor!”, ceea ce nu cadra deloc cu „realitățile socialiste”. Lumea cea nouă, comunistă, nu se construia cu lăutari, ci cu muncitori, țărani și intelectuali. Asta era ordinea oficială.

Marele actor mai avea și alte „păcate”. După ce „își termina intervențiile muzicale”, aflăm din același document, apărea cu o sticlă în mână, din care trage câte o dușcă și, invitându-i pe lăutari să cânte cu el, spunea: „Mă bucur de toate binefacerile culturii (comuniste – n.m.) de tip nou”. Modul în care Dinică își rostea replicile, trăgând din când în când la măsea, „poate crea ilaritate și aluzii printre spectatori”, scria securistul. În concluzie: Dinică „depășise textul piesei”. Cu alte cuvinte, „șopârlele” actorului aduceau mari prejudicii regimului. Şi nu doar replicile lui Dinică deranjau, ci și ale actorului Radu Gheorghe, care întruchipa „reprezentantul puterii”. În opinia vigilentului securist, nu era firesc ca „reprezentantul puterii” să fie „un decăzut și un bețiv gângav, batjocorindu-se, astfel, omul politic pe care-l reprezintă”. Greu de comentat. Asta era epoca. Cred însă ca autorul notei habar nu avea că însuși Maiakovski a scris această piesă tocmai pentru că era dezamăgit de comunism. Oricum, documentul e antologic. Parcă-l văd pe Gheorghe Dinică făcând praf regimul cu doar două vorbe. Iar sistemul tocmai de asta se temea ca dracul de tămâie – de vorbe. Dar, mai ales, de adevărul din spatele lor.

În acea perioadă, nu se juca nicio piesă de teatru dacă nu trecea de cenzura partidului unic. Însă iată că, înainte ca activiștii să-și spună cuvântul, securiștii întocmeau rapoarte în privința purității ideologice a spectacolului.

Un episod asemănător s-a petrecut tot în 1982, la Teatrul Nottara. Acolo se repeta piesa „Insomnia” de Adrian Dohotaru, pe atunci redactor la revista Flacăra. Actori de prima mână: Alexandru Repan, George Constantin, Emil Hossu, Victor Ştrengaru, dar și alte nume cunoscute. Situația era însă încordată pentru că, înainte de începerea repetițiilor, conform unei note a Securității din 23 aprilie 1982, secretarul literar a scos peste 30 de replici din text. Motivul: „prezentau aspecte ce ar fi putut fi interpretate negativ de către public”. În „traducere”: nu erau în conformitate cu politica partidului. Securitatea remarca și faptul că din piesă lipseau „eroii pozitivi”. Mai mult, tovarășii cu funcții de răspundere apăreau drept: „lași, oportuniști, demagogi certați cu etica etc”. La fel de grav pentru poliția politică era și faptul că anumite replici legate de miniștri sau diplomați, persoane de neatins în epoca comunistă, aveau conotații politice. Însă marele păcat sesizat de ofițerii responsabili cu supravegherea repetițiilor era altul. În scenă apărea des un personaj care nota în permanență într-un carnet. Inițial, omul dădea impresia unui ziarist dornic să scrie o carte despre eroul principal, dar, în final, reieșea că, de fapt, este un securist. Prea mult! Poliția politică chiar nu putea admite un asemenea afront, așa că a raportat mintenaș partidului toată povestea. În consecință, între repetiții și premieră, diferență ca de la cer la pământ.

Un alt episod antologic, dar legat de un film artistic. După ce Lucian Pintilie a realizat „Duminică la ora 6” (exercițiu stilistic pe temă dată: dragostea și lupta în ilegalitate a unui cuplu cu vederi comuniste), a urmat un alt film, „Reconstituirea”. Trebuia să arate dovada „deschiderii”. N-a fost să fie, ba chiar dimpotrivă. La trei zile de la premiera filmului (5 ianuarie 1970), „Reconstituirea” a fost interzis. Deschiderea culturală și politică despre care se vorbea atunci a fost doar o minciună. Mai mult, partidul nu suportă să fie arătată ipocrizia autorităților comuniste, mai ales într-un film, așa că dosarul de la Securitate întocmit înainte și după difuzarea peliculei a fost unul voluminos. Conform notelor din acest dosar, Marina Stanciu, director al Centrului Național de Cinematografie afirmase că „Reconstituirea” este „un film mediocru”, care ar fi trecut neobservat dacă nu ar fi fost interzis. Florian Potra (cunoscutul critic de film în epocă), consilier în corpul de control al președintelui Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, avea cam aceeași părere: „Un film cu multă răutate. Orice intervenție s-ar fi făcut, filmul rămâne cu această amprentă. El a lăsat spectatorului un sentiment de atmosferă grea. Lipsit de realitate. Greșeala e că s-a făcut din el o problemă”.

Trec peste alte înfierări cu mânie proletară ale activiștilor, ca și peste faptul că scriitorul Eugen Mandric, un vajnic slujitor al regimului, îi promitea lui Pintilie, cu multă ipocrizie, că nu va publica nimic împotriva filmului, oricâte presiuni ar veni de sus, și închei cu părerea scriitorului Geo Bogza despre „Reconstituirea”, aşa cum reiese tot dintr-un raport al Securității care consemnează următoarea întâmplare petrecută la premiera filmului: „La ieșirea din sala de spectacol, Geo Bogza a scris pe capota mașinii lui Lucian Pintilie, care era acoperită cu zăpadă: «Trăiască Pintilie! umilul Geo Bogza»”. La un asemenea comentariu, nici chiar ofițerul de securitate care a consemnat momentul în nota sa, n-a mai adăugat nimic.

***

Pentru cei mai tineri. În vremea comunismului, ”şopârlele” , amintite în textul de mai sus, ori ”șopârlițele” erau vorbe cu subînțeles, codificări ușor descifrabile şi aveau de regulă conotaţii politice, adesea pline de haz, deşi în spatele lor se ascundeau adevăruri triste. ”Şopârlele” mai indicau şi tentația de subminare a ordinii impusă de partidul unic, dar erau şi gura de oxigen absolut necesară pentru a supravieţui (n.a.).