Fragment din volumul Sex, spionaj şi poliţie politică în Epoca de Aur pe care l-am publicat în trei ediţii – primele două la Amazon; ultima, în 2019, la ePublishers (n.a.)
Marele actor Dem Rădulescu nu era nici pe departe un dușman al regimului comunist. Însă a generat o problemă de „siguranță națională” după ce a cumpărat, din Germania Federală, ditamai combina muzicală, în valoare de 6.000 de mărci, sumă considerabilă la acea vreme.
Septembrie 1979. Înaintea unui turneu în Ungaria și în Berlinul Occidental, securitatea internă a convocat colectivul teatrului Lucia Sturdza Bulandra pentru o ședință de „pregătire contrainformativă”. Pe scurt, actorilor le era interzis să intre în legătură cu străinii întâlniți la Berlin, cu ziariștii occidentali, dar mai ales cu redactorii postului de radio Europa Liberă (E.L.), considerat „dușmănos” de regimul comunist de la București. Nu toți dintre cei „prelucrați informativ” au respectat indicația poliției politice. După cum scria chiar un ofițer de securitate într-o notă, atitudinea unor actori a fost „de prietenie și amabilitate” față de Nöel Bernard și Ioana Măgură de la Europa Liberă. Este vorba despre Victor Rebengiuc, Dan Jitianu, Marin Moraru, Florian Pitiș, Ion Caramitru, Dan Nuțu, Octavian Cotescu.
Greu de înțeles și acum ce a vrut să transmită respectivul ofițer superiorilor. Oare cum ar fi vrut el să se comporte acești oameni atunci când, după spectacol, au fost felicitați de către Nöel Bernard, directorul secției române a postului de radio Europa Liberă? Cert e că ofițerii de la București nu păreau prea iritați de schimbul de amabilități dintre actori și directorul de la radioului „dușmănos”, cel puțin asta reiese tot dintr-o notă a securității. Paradoxal, altceva îi interesa. Securitatea era preocupată de goana actorilor după cumpărături. Așa că agenții au monitorizat târguielile făcute de către Gina Patrichi, Dem Rădulescu, Octavian Cotescu, Marius Pepino. Nu întâlnirea actorilor cu directorul E.L. a fost chestiunea arzătoare din raport – cum ar fi fost normal pentru o instituție care avea drept menire urmărirea celor considerați dușmani ai regimului comunist de
la București ori a celor care intră în legătură cu adversarii regimului comunist. Mult mai important pentru poliția politică părea modul în care artiștii de la „Bulandra” au făcut rost de bani pentru târguieli, de regulă de la românii stabiliți în Occident.
Dar iată ce scria Securitatea: „Ceea ce a caracterizat însă comportarea actorilor în Berlinul occidental a fost, în primul rând, goana după relații, în vederea obținerii de bani pentru cumpărarea diferitelor obiecte. astfel, unele persoane care vorbeau limba română din Berlinul occidental veneau la hotel pentru a-i căuta și invita la masă…”
Tot la Berlin, consemna Securitatea, cea mai valoroasă „captură” a făcut-o actorul Dem Rădulescu, poreclit „Bibanul”. El a cumpărat dintr-un magazin de produse electronice o combină muzicală în valoare de 6.000 de mărci, chiar dacă diurna nu depășea 200 de mărci, cum observau agenții Securității – care tratau chestiunea precum un atentat la siguranța națională. Apoi, tot prin grija lor, aparatul a fost confiscat la vama românească, până la achitarea taxei de 4.000 de lei, o sumă foarte mare pentru acele vremuri. Numai că „Bibanul” n-a fost nici o clipă intimidat de tratamentul la care a fost supus și nici nu i-a trecut prin minte să achite taxa. Avea cu totul alt plan. Chiar a doua zi, actorul s-a dat peste cap și, folosindu-se de relații înalte la vârful partidului comunist, a obținut o adeverință pentru vamă din care reieșea că adevăratul beneficiar al combinei muzicale ar fi fost Teatrul Lucia Sturdza Bulandra.
Securitatea știa cu precizie și că actorul Marius Pepino a încercat să ascundă mai multe piese auto în lăzile cu decoruri. Însă referirea la actrița Mihaela Marinescu e de tot hazul. De ce a adus ea în țară obiecte care au depășit valoarea diurnei? Pentru că, spuneau vigilenții ofițeri ai Securității, „a întreținut relații cu unele persoane străine”. Ar fi bine ca imaginația să nu v-o ia razna. În limbajul Securității, a întreține relații cu străinii însemna orice fel de contact al unui cetățean român cu o persoană de peste graniță. Dacă stăteai de vorbă cu un om care nu locuia în România, însemna că întreții „relații cu străinii”. În cazul în care, de pildă, primeai și valută de la cineva stabilit în străinătate, mai ales pe teritoriul României, era aproape o crimă. Actorii de la „Bulandra” au fost supravegheați pas cu pas în turneul din Ungaria și Berlinul occidental și de către informatorii din teatru. Altfel, în raportul pe care-l discutăm, n-ar fi fost referiri la bancurile politice spuse la cabine. „De reținut – scrie în nota securității – este atitudinea permanentă de sfidare și de comparare a nivelului de trai din țara noastră cu cel din occident și glumele răutăcioase la adresa regimului din țara noastră pe care le-au făcut o serie de actori.”
Nu bancurile cu Ceaușescu deranjau cel mai tare poliția politică. Şi nici faptul că viața din lagărul socialist era comparată cu cea din Occident. Ciudat, altceva a pus pe jar Securitatea: o acțiune de protest a organizației Amnesty International, care a distribuit printre actorii români fluturași ce denunțau represiunea poliției politice din România la adresa lui Ion Neagu Vulcănescu, un român stabilit deja la Paris. Imediat au fost găsiți și vinovații: Ion Besoiu și David Stelian, din conducerea teatrului „Bulandra”, care „nu au manifestat interesul cuvenit pentru a interzice de la început această acțiune”. O fi fost Besoiu omul partidului, cum arăta CNSAS, mai târziu, și al Securității, însă cum putea el să interzică o acțiune organizată de „Amnesty International” în Germania Federală?
Turneul din Berlinul occidental a însemnat și o pierdere pentru teatrul și cinematografia românească de la acea vreme. Actorul Dan Nuțu nu s-a mai întors cu trupa la București. Ulterior, el a cerut azil politic în SUA.
Atunci când încă nu se știa cu precizie ce intenții avea Dan Nuțu, securitatea a catalogat acțiunea sa drept indisciplină. Tot la capitolul „indisciplina actorilor” au fost consemnate și aprecierile regizorului Liviu Ciulei. Acesta ar fi fost nemulțumit pentru că, deși venise din SUA la Berlin, nu a putut să facă repetițiile dorite – mulți dintre membrii trupei plecau prea des în oraș. Cumpărăturile, deh!
Chiar și valoarea artistică a turneului a fot catalogată de Securitate. Raportul remarcă apăsat faptul că reprezentațiile din Berlinul occidental n-ar fi avut succes. Multe spectacole s-au fi jucat în fața unui public puțin numeros. Chiar dacă sălile aveau 700-800 de locuri, la București se știa că la reprezentațiile trupei de la „Bulandra” nu se ocupaseră mai mult de 100, maximum 200 de scaune, motiv pentru care „au trebuit să intre în sală actorii și cei din personalul tehnic care erau liberi”.
Nimic nu putea fi ascuns într-un turneu din străinătate: „ochii și urechile poporului” vedeau tot ce mișcă și auzeau orice șoaptă. Dar, iată, temuta Securitate o lua razna, parcă hipnotizată, atunci când urmărea traiectoria unei combine muzicale. Poate și pentru că o asemenea „sculă”, raritate în România anilor ’70, stârnea foarte multă invidie.
Citşte şi: