Home » Special

Nina Cassian, către Ceauşescu: Aparţin comunismului cu tot ce am mai bun în mine, cu dragostea mea cea mai întemeiată

27 November 2018 No Comment Autor:

Nina Cassian a spus în mai multe rânduri că a iubit partidul, dar partidul n-a iubit-o pe ea.
Era vorba despre Partidul Comunist Român. Da, adevărat, ea a iubit partidul atât timp cât i-a oferit privilegii. Tot Nina Cassian susţinea că s-a rupt de Ceauşescu în anii ‘70. Oare chiar aşa să fi fost? Nici pe departe, iar trecutul nu se prescrie, cum nici nu mai e cazul să privim înapoi cu mânie.

Foto: Nina Cassian şi Marin Preda

În urmă cu vreo 10 ani, agenţiile de presă din România scriau că Nina Cassian a fost determinată de regimul comunist să se stabilească în SUA, iar ziariştii mai tineri o tratau ca pe o zeiţă. Nu-i exclus să aflăm într-o zi că a luptat şi împotriva lui Ceauşescu.

Adevărat, ea a jucat un rol cu totul aparte în istoria recentă a Românie iar cariera ei numără încă multe episoade inedite. Comunistă în ilegalitate, poetă proletcultistă, dar şi autoare de versuri pentru copii, traducătoare, eseistă, scriitoare, iubită de bărbaţi, mulţi dintre ei celebri în epocă. Nina Cassian poate fi contestată, adulată, dar în nici un caz ignorată.

S-a înscris în PCR (organizaţia de tineret), pe atunci condus de la Moscova, încă din anii 30. Avea 16 ani şi dorea să schimbe lumea sub îndrumarea tovarăşului Stalin, „părintele popoarelor”. Apoi, după ce comuniştii au luat puterea în România, poeta s-a bucurat de toate privilegiile. Însă nu pare să fi realizat, în timpul vieţii, că poezia ei din tinereţe s-a pus în slujba unui regim criminal. Mă refer în special la cea scrisă în Obsedantul Deceniu, atunci când o mare parte din elita României a fost ucisă în puşcăriile comuniste.

Spre sfârşitul anilor ’60, Nina Cassian se încruntă uşor, pentru că „biserica perversă”, cum numea ea Partidul Comunist, începuse să-şi urască drept credincioşii printre care se număra şi ea.

E bine că poeta n-a schimbat lumea aşa cum dorea în tinereţe. Iar, dacă tot a publicat „Memoria ca zestre”, amintesc, fără să o acuz de ipocrizie, pentru că acum nu mai este printre noi, faptul că, în ’70, nu s-a rupt de Ceauşescu nici pe departe.

„Nu m-a atras nicio clipă sionismul”

Un document din 1981 ne arată o Nina Cassian foarte hotărâtă să pună umărul la propăşirea României comuniste, condusă de secretarul ei general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, totodată şi preşedintele republicii socialiste de atunci.

Prin 2008, Nina Cassian povestea că propăşirea a fost doar o utopie, aşa că a declarat : „Îmi pare rău că n-am schimbat lumea. Credeam că, dacă mă aflu în treabă, pot schimba ceva (…) Nu ştiu să fiu ipocrită sau să îmi ţin gura. Fac gafe peste gafe, pierd prieteni (…) Am fost rănită, am fost jignită… am un palmares foarte bogat în acest sens… şi cred că şi merit”.

10 martie 1981. Mai mulţi de scriitori, printre care se aflau Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu, Nina Cassian, Eugen Simion, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Caraion au cerut o întrevedere cu Nicolae Ceauşescu. La 13 martie, Ceauşescu îi asculta. Pe scurt, scriitorii şi criticii literari îi cereau lui Ceauşescu să tranşeze disputele dintre ei şi grupul condus de către Eugen Barbu.

Stenograma

Iată un fragment din stenograma discuţiei în care protagonistă e Nina Cassian. Din partea conducerii superioare de partid, pe lângă Nicolae Ceauşescu, au mai participat, conform documentului “tovarăşii Dumitru Popescu, Suzana Gâdea, Ilie Rădulescu”.

Nina Cassian, către Nicolae Ceauşescu: „Tovarăşe secretar general, vă rog să-mi permiteţi să încep cu o mărturisire personală. Nu am făcut niciodată şi nu fac parte din nici un grup. Cum spuneam într-o poezie: «Aparţin comunismului cu tot ce am mai bun în mine,/ cu cele mai tinere idei ale mele,/ cu dragostea mea cea mai întemeiată,/ cu actele mele cele mai fecunde». Singura putere pe care mi-am dorit-o vreodată a fost aceea de a fi în măsură să dau tot randamentul de care sunt capabilă, acest pământ pe care m-am născut, pe care au trăit părinţii, bunicii şi străbunicii mei. Păstrez cu mîndrie diploma străbunicii mele, semnată de Vodă Ghica şi decoraţia Bărbăţie şi Credinţă cu spade, primită de tatăl meu în primul război mondial. Spun, cu o expresie scumpă mie, că limba română e unica mea religie. Cînd am ajuns la vârsta conştiinţei, ţara era sub guvern fascist. Nu m-a atras nici o clipă sionismul, ci ideea şi lupta comuniştilor în care m-am încadrat şi din rândul cărora fac parte de 40 de ani.”

Aşadar, poeta, aparţinea comunismului cu tot ce avea mai bun în ea, cu actele ei cele mai fecunde, cel puţin aşa îi spune liderului suprem. Totodată, Nina Cassian îl asigură pe Ceauşescu şi de faptul că nu-i sionistă şi sugera nu va părăsi niciodată România pentru a se stabili în ţara strămoşilor ei, Israel. Dimpotrivă, va fi gata oricând să se pună, necondiţionat, la dispoziţia partidului şi a secretarului ei general. După declaraţia de credinţă, Nina Cassian a trecut la o chestiune: disputa ei cu scriitorul Fănuş Neagu.

„Cu o durere lesne de înţeles – continua Nina Cassian -, am constatat de la o vreme, că în forme indirecte sau directe, camuflate sau făţişe, mi se contestă – la peste 50 de ani şi peste 50 de cărţi apărute pentru mari şi mici -, apartenenţa la acest popor. Concret, Fănuş Neagu care a folosit, la adresa mea, expresii jignitoare cu… caracter rasist, trecînd şi la acte de huliganism, a răspuns, la şedinţa de consiliu la care am ridicat problema, cu această frază cel puţin curioasă: «Dacă eu îi spun CEVA – înseamnă că sînt antisemit; dar când ea mă face huligan, nu e antiromâncă?». Nu ştiu de cînd, şi de ce, pentru Fănuş Neagu,«român» şi «huligan» sînt sinonime – dar durerea şi stupoarea mea s-au adâncit cînd manifestări cu conţinut asemănător au început să aibă loc, nu doar oral şi tipărit, într-o anumită presă şi în broşuri care circulă.“

„În repetate rânduri, expunând politica partidului şi statului nostru, aţi chemat întregul popor, pe toţi cetăţenii ţării, oameni ai muncii fără deosebire de naţionalitate, să-şi facă datoria faţă de Patrie şi faţă de înaltele comandamente ale epocii în care trăim. Cu atît mai iresponsabilă apare încercarea unora de a primejdui această unitate, prin discriminări de orice fel. Aşa cum există dăunători ai culturilor, există şi dăunători ai culturii. E cu deosebire întristător că asemenea fenomene de denigrare au loc într-un domeniu în care decalajul ritmurilor de creştere şi dezvoltare a fost depăşit strălucitor de creaţia noastră ştiinţifică şi artistică, evident competitivă pe plan mondial.”

Literatura sabotată de „dăunători”

Ceauşescu trebuia să înţeleagă că majoritatea scriitorilor comunişti, precum era şi ea, puneau bazele unei mari literaturi, recunoscută chiar pe plan mondial, dar sabotată pe alocuri de „dăunători”. Bine punctat, dar bănuiesc că nici Ceauşescu nu credea aşa ceva, însă sigur îi plăcea cum sună – scriitorii săi intrau deja în universalitate.

“Şi e grav – conchidea poeta -, în tensiunea economică, politică şi socială de pe glob, forţele noastre creatoare să fie stînjenite şi fărîmiţate, prin provocarea unor tensiuni artificiale, a unor diversiuni menite să ne abată de la sarcinile de supremă responsabilitate pe care ni le-a încredinţat partidul. Îmi unesc glasul cu al celor prezenţi, apelînd la înalta dumneavoastră autoritate, pentru a curma această stare şi a ne ajuta să restabilim, în viaţa noastră literară, un climat de muncă cinstită şi eficientă.”

Departe de mine să spun scriitorii pe care Nina Cassian îi înfiera cu mânie proletară, mă refer în primul rând la Eugen Barbu, erau nişte sfinţi, dimpotrivă, dar disputa dintre grupul condus de Barbu şi poetă este cunoscută, aşa că n-am să insist.

La fel de adevărat, atunci când te adresai lui Nicolae Ceauşescu era recomandat să nu uiţi a-l ridica în slăvi. Însă, ce i-a spus Nina Cassian în 1981 nu aduce nici pe departe cu discursul unui comuniste rupte de partid şi de secretarul său general, după cum arăta ea din ultimele sale volume.

„Poeta Nina Cassian, care, în 1985, a fost determinată de regimul comunist să se stabilească în SUA, revine în România” – titra o agenţie de presă.

Cursuri la New York

Să ne lămurim totuşi. Nina Cassian a părăsit România în 1985 pentru a ţine cursuri la o universitate din New York, nu pentru că ar fi alungat-o Ceauşescu, iar refuzul poetei de a se întoarce în ţară a fost perceput de către liderul comunist de la Bucureşti drept afront.

Ea susţinea că nu s-a mai întors în ţară fiindcă inginerul Gheorghe Ursu a fost omorât în bătaie la ordinul ciracilor lui Ceauşescu – un episod  cunoscut asupra căruia nu voi insista.

Putem să zâmbim şi atunci când, căutând pe Google, rămânem doar cu informaţia că, la tinereţe, Nina Cassian a fost declarată duşman al poporului de către autorităţile comuniste după prima sa carte, topită de cenzură. Aprig duşman! La scurt timp, a mai scris patru volume proletcultiste, publicate.

De asemenea, putem surâde citind despre droaia de bărbaţi iubiţi de această femeie ori despre turnătoriile la Securitate ale poetului Ion Caraion, cel care descria cu lux de amănunte cum se iubea Marin Preda cu Nina Cassian pe duşumeaua unui minister. Ea poate fi admirată în continuare de către ziaristele care o catalogau drept emblema ”feminităţii trăite până la sânge” sau fi comparată de fanii ei chiar cu Mario Vargas Lisa.

Dar şi criticată pentru că, de pildă, „Memoria ca zestre” n-ar fi decât un „Băgău” al anilor ‘50-’80, după cum arăta o scriitoare. Dar, repet, trecutul nu se prescrie.

Însă, faţă de multi alţii scriitori români din perioada comunistă, Nina Cassian (Renée Annie Cassian, născută la Galaţi în 27 noiembrie 1924 – decedată la la New York în 15 aprilie 2014) are o mare şansă: poate fi salvată de operă ei. Dar asta-i o altă poveste.

Leave your response!

You must be logged in to post a comment.