Home » Special

Sfetnicul lui Ceauşescu a cerut să se tragă în oameni. Apoi, a mistificat istoria cautând «speranţa între povara trecutului şi neliniştea prezentului»

22 November 2018 No Comment Autor:

Cazul Silviu Curticeanu, sfetnicul lui Nicolae Ceauşescu, este emblematic pentru toţi cei care s-au aflat şi după 1989 în preajma puterii.

Precum Curticeanu, şi sfetnicii de azi declină  responsabilitate, ca şi cum “gravitarea” lor în jurul celor care conduc destinele României este independentă de dorinţa lor şi legată, mai degrabă, de o voinţă supranaturală.

Revenind la Curticeanu, unii analişti îl consideră un om corect, dar pragmatic, dispus întotdeauna să intervină discret pentru a corecta erorile făcute de Nicolae Ceauşescu. Straniu portret al lui Silviu Curticeanu, fost şef al Secţiei Cancelarie a CC al PCR, singurul, în afară de soţii Ceauşescu, care, în faimoasa şedinţă a CPEx din17 decembrie 1989, a cerut să se tragă în plin asupra manifestanţilor de la Timişoara. Atunci, probabil mai credea că vărsarea de sânge îl poate salva pe Ceauşescu şi, implicit, pe el, şeful Cancelariei.

Ulterior, Silviu Curticeanu susţinea că, prin tot ce-a scris (volume de memorialistică), a încercat să recompună imaginea neretuşată a unei epoci istorice. Însă dacă investighezi doar cu mijloace jurnalistice cele spuse de Curticeanu constaţi însă că el nu încearcă nici pe departe să redea imaginea neretuşată a unei epoci istorice, ci, dimpotrivă, s-o mistifice.

Dominat de sentimentul nemuririi

Silviu Cuticeanu a stat în anticamera lui Ceauşescu, ocupând funcţia de şef al Secţiei Cancelarie a CC al PCR între 1982 şi 1989. Însă a fost “secretar al preşedintelui Republicii” din anul 1975. Este greu de crezut că nu a desluşit adevărata faţă a lui Ceauşescu încă de pe vremea în care liderul comunist de la Bucureşti era pe val.

În 2009, Curticeanu declara presei că Nicolae Ceauşescu, un personaj complex şi contradictoriu, a suferit, în timp, o involuţie. Ros de boală – susţinea Curticeanu – Ceauşescu n-a acceptat semnele neputinţei şi a ajuns, la vârsta senectuţii, dominat de sentimentul nemuririi, văzând bunăstare acolo unde se instalase sărăcia şi iubire acolo unde era ură.

Dacă e să ne luăm după mărturiile fostului şef al Cancelariei CC al PCR, Ceauşescu s-a rupt de realitate doar spre sfârşitul vieţii, iar diabetul a jucat un rol esenţial în degradarea sănătăţii sale, afectându-i şi deciziile politice. Lucrurile nu stau însă nici pe departe aşa.

«Eroul naţiunii» se înfurie

Ne întoarcem în 1977. Nu trecuse o lună de la devastatorul cutremur din 4 martie, în urma căruia au murit aproape 1600 de oameni.

La 30 martie s-a ţinut o importantă şedinţă a Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al PCR. Stenograma arată, fără tăgadă, cât de fericit era Ceauşescu (59 de ani) că seismul i-a dat ocazia să reconstruiască Bucureştiul şi scoate la iveală pornirile sale de-a dreptul criminale.

Aşadar, la 30 martie 1977, liderul de la Bucureşti simţea că este momentul să clădească o capitală, din ruine, după chipul şi asemănarea sa. Nu era vorba doar despre reconstrucţia imobilelor puse la pământ de cutremur. În megalomania sa, Ceauşescu intenţiona să dărâme şi multe dintre clădirile scăpate de seism, pentru ca apoi să construiască precum văzuse în Coreea de Nord.

Dar până atunci avea însă de curmat mişcarea iniţiată de către scriitorul Paul Goma care nu cerea decât respectarea drepturilor omului. Povestea asta pur şi simplu îl scoatea din minţi pe cel care conducea atunci România, deşi nu intra în conflict cu legile ţării.

Stenograma şedinţei amintite mai sus arată limpede faptul că Ceauşescu percepea mişcarea Goma precum un atac la persoană. Acesta este motivul pentru care îi numea pe oamenii care îşi cereau drepturile „elemente declasate”, „măgari”, „derbedei”, „imbecili”, indicând Securităţii cum să lichideze gruparea. În opinia sa, Goma trebuia arestat imediat pentru spionaj în favoarea americanilor şi trimis în judecată. În ce-i privea pe cei care nu se deziceau de scriitor, Ceauşescu dorea, pur şi simplu, ca aceştia să fie bătuţi de către muncitorii din întreprinderi.

În 1977, „Eroul naţiunii”, „Cârmaciul înţelept”, „Eroul păcii mondiale”, „Ctitorul de geniu, simbol viu al năzuinţelor românilor”, „Stejar de vis, de avânt, de omenie”, dispreţuia legile pe care chiar el le promulgase. Nici măcar nu le-a ascuns supuşilor săi că preferă practicile criminale folosite de comunişti în anii ’50 împotriva unor oameni care cereau respectarea unor drepturi elementare.

Un grup restrâns nu-l recunoştea pe Ceauşescu drept „Fiul luminat al patriei”, iar el spumega de furie. Era semnul unei tulburări profunde, apărute mult mai devreme decât suţine Silviu Curticeanu.

«Măgarul de Goma»

În prima parte a şedinţei din 30 martie 1977, Ceauşescu spunea ceva de neimaginat pentru un om cu mintea sănătoasă: „Să ştiţi că dacă demolăm tot Bucureştiul, va fi frumos. Am fost aici vis-a-vis unde este blocul acesta, cu sportul. Acesta trebuie mutat la 23 August. Ce fel de sport este acesta? Toţi trebuie mutaţi rapid acolo. Nu se poate una ca asta.”

Apoi, „Cârmaciul” îşi aminteşte motivul pentru care a cerut întrunirea membrilor CPEx şi se înfurie brusc.

Să vedem (spunea Ceauşescu) de ce am convocat şedinţa. În legătură cu unele probleme privind activitatea măgarului acesta de Goma (scriitorul Paul Goma), care continua să ia legătura prin telefon, şi acum, la «Europa Liberă», s-a publicat o listă cu aproape 180 de oameni care au semnat-o.(…)

De altfel, acesta este un măgar, aşa de ultimă speţă, şi eu le-am dat aprobare să-l aresteze, dar cu întîrziere, după ce a depus documentele, cu întarziere, la ambasada americană. (…)

Tovarăşii mi-au spus: „Am mai înregistrat, ştim noi câte ceva”! Nu se poate să stăm aşa; s-a introdus un spirit nu ştiu cum dracu să-l numesc, dar parcă sunt nişte protopopi la interne. (…)

Problemele umanismului revoluţionar, presupun inclusiv măsuri ferme împotriva oricăror manifestări duşmănoase care lovesc în interesele poporului, ale clasei muncitoare. (…)

«Dacă vor să-i bată, să-i bată»

Trebuie loviţi, propriu-zis, fără cruţare (continua Ceauşescu).(…) Cu acesta care este aici, cu Goma, nici un fel de mişcare. Întrerupt telefonul, orice legături, cum încearcă să ia legătura cu ambasadorul, arestat public, pentru spionaj şi trimis în judecată. Fără nici un fel de discuţii şi cu toţi care vor proceda aşa. (…)

Chiar dacă este aşa cum se spune aici că i-a dat telefon, să fie puşi (cei care se aliaseră mişcării Goma – n.m.) în colectivul de întreprindere în discuţie, judecaţi, şi ce vor hotărî muncitorii. Dacă vor să-i bată, să-i bată. Să-i lăsăm, într-adevăr, pe oameni să-i judece şi aici care se dovedesc aşa, nu pot rămâne în întreprinderile respective.”

Respectiva stenogramă, consemnează şi faptul că Ceauşescu cerea ca istoricul Vlad Georgescu să fie aruncat în puşcărie, pentru vreo 25 de ani, pentu că era şi el un „derbedeu”, precum şi că, din acel moment, şeful cel mare le-a interzis înalţilor activişti să mai participe la recepţiile oferite de ambasadele străine. Motivul: se îmburgheziseră şi îşi pierduseră vigilenţa revoluţionară. La acea şedinţă de pomină, „Cârmaciul înţelept” a mai „decretat” şi că românii nu au dreptul să emigreze.

Legalitatea, o chestiune care ţinea de bunul plac

Toate aceste hotărâri ale liderului comunist de la sfârşitul anilor ’70 contrazic flagrant cele scrise şi afirmate de către Curticeanu. De pildă, în volumele sale („Mărturia unei istorii trăite” şi „Memorii necenzurate”), fostul şef la cancelariei înceracă să ne convingă de faptul că Ceauşescu respecta legile pe care chiar el le promulgase.

După cum s-a văzut mai sus, nici vorbă. În ’77 – nu în decembrie ’89,  atunci când a simţit că poate fi doborât – legalitatea era pentru Ceauşescu o chestiune care ţinea doar de bunul său plac.

Degradarea despre care vorbea Curticeanu nu s-a produs din cauza bolii, spre sfârşitul vieţii liderului comunist, ci pe când era „verde” – generată de megalomanie şi setea nemărginită de putere.

„Involuţia” lui Ceauşescu de la sfârşitul vieţii sale, cum o numeşte fostul şef la Cancelariei CC, din cauza căreia ni s-ar fi tras nouă toate nenorocirile, s-a manifestat, în realitate, mult mai devreme. Iar Curticeanu ştie foarte bine asta, fiindcă, în 1977, se afla tot în preajma lui Ceauşescu. Acesta e motivul pentru care am afirmat mai sus că fostul şef al Cancelariei nu a încercat să redea imaginea neretuşată a unei epoci istorice ci, dimpotrivă, să o mistifice.

„Să tragă!”

Ceauşescu era un neputincios, rupt de această lume în ultima parte a vieţii sale, afirma Curticeanu la 20 de ani de la căderea comunismului.

„Epuizat fizic, cu faţa slăbită, cu ochii pierduţi în fundul capului, mereu crispat şi ursuz, a încercat să-şi anestezieze suferinţele creând tuturor suferinţe şi mai mari”. Diabetul, deh.

Însă din stenogramele ultimelor şedinţe pe care le-a condus nu reiese nici pe departe că Ceauşescu era neputincios, ci dimpotrivă. Tocmai pentru că l-a văzut hotărât pe lider, fostul şef al Cancelariei a crezut până în ultimul moment în steaua lui Ceauşescu.

Curticeanu a fost singurul dintre membrii CPEx, în afara cuplului prezidenţial, care a cerut limede să se tragă în manifestanţii de la Timişoara?

Stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din ziua de 17 decembrie 1989:

„Tov. Nicolae Ceauşescu: Păi nu aşa, dragă! Eu v-am spus ce aveaţi de făcut, dar voi nu aţi făcut aşa. Trebuia să trageţi! Trebuia să trageţi un foc de avertisment şi dacă nu încetau trebuia să trageţi în ei. În primul rând trebuia să trageţi la picioare. Tov. Elena Ceauşescu: Să fi tras în ei, să fi tras la picioare şi cei care cădeau să fi fost băgaţi în beci, ca să nu mai poată ieşi niciodată de acolo. Tov. Silviu Curticeanu: Să tragă!”.

Tov. Nicolae Ceauşescu: De ce n-aţi făcut ce v-am spus eu?! Tov. Vasile Milea: Vă raportez, tovarăşe secretar general, că n-am înţeles acest lucru. Am căutat în toate regulamentele militare şi nu am găsit nicăieri prevăzut că armata trebuie să tragă în popor. Tov. Nicolae Ceauşescu: Dar eu ce v-am spus vouă?! Tov. Tudor Postelnicu: Noi aşa am înţeles, dar vom face cum ordonaţi dumneavoastră. Tov. Nicolae Ceauşescu: Ştii cum ai procedat tu, Milea: aşa cum ai trimite pe front trupe neînarmate ca să fie decimate de duşman. Ştiţi ce meritaţi voi? Să fiţi puşi în faţa plutonului de execuţie”.

Din stenogramele zilei de 17 decembrie 1989 reiese clar că generalii Milea, Postelnicu şi Vald – şefii Armatei, Internelor, respectiv Securităţii -, oamenii care puneau în aplicare represiunea, păreau îngroziţi de ordinul lui Ceauşescu, care cerea imperios ca manifestanţii să fie impuşcaţi. În schimb, civilul Sergiu Curticeanu a spus, scurt : „Să tragă!”, ca şi cum n-ar fi fost vorba despre vieţi omeneşti.

Corabia se scufunda, dar între „cârmaciul” Ceauşescu şi „funcţionarul” Curticeanu nu existau divergenţe de idei. Mai mult, cel din urmă a fost primul care l-a rugat pe „Conducătorul Iubit” să revină asupra hotărârii sale – după ce, tot în şedinţa din 17 decembrie 1989 – liderul comunist a simulat că vrea să demisioneze. Nu întâmplător istoricul Mihnea Berindei afirma că şeful Cancelariei iese cu imaginea şifonată din toată această tărăşenie, că el avea tot interesul să mistifice stenogramele pe care le şi gestiona. Povestea cu dispariţia stenogramelor e cunoscută, nu insist.

În căutare speranţei, se afundă în ridicol

Petre Ţuţea, publicist, economis, filozof, în tinereţe de stânga, apoi de dreapta, adept al mişcării legionare, unul dintre cei loviţi crunt de represiunea comunistă, spunea: „A te opune comunismului înseamnă a apăra puritatea Codului Penal. Comuniştii nu trebuie trataţi ca infractori politici. Ei trebuie trataţi ca infractori de drept comun. Ca hoţii de buzunare, ca tâlharii, ca violatorii de dame…”

Nimeni nu mai pretinde acum celor precum Curticeanu să-şi pună cenuşă în cap.

Dar nici să invoci diabetul lui Ceauşescu şi prostia soţiei sale pentru a justifica crime abominabile, schingiuri, încarcerări şi nedreptăţi strigătoare la cer ori catastrofala gestiune a ţării dinainte de 1989.

Dacă în acest fel încearcă Silviu Curticeanu, jurist de profesie, să se elibereze „de povara trecutului şi neliniştea prezentului, în căutarea speranţei “ – după cum afirma chiar el – şi ridicolul în care se afundă, ca să scape de orice responsabilitate, e fără margini.

Leave your response!

You must be logged in to post a comment.