Home » Special

Interceptări şi corupţie la Bucureşti: De la Ceauşescu, monitorizat de Securitate, la Tăriceanu, ascultat de «statul paralel»

6 November 2018 No Comment Autor:

 

Ca şi Nicolae Ceauşescu, Călin Popescu Tăriceanu, preşedintele Senatului, al doilea om în stat, n-a putut să conceapă faptul că el, ditamai demnitarul, poate fi interceptat.

Tăriceanu, suspect de corupţie, a fost pus sub supraveghere de către procurorii DNA, care au invocat „suspiciuni rezonabile”. Ulterior, Tăriceanu i-a înfierat pe cu mânie proletară pe anchetatori şi a atacat la ICCJ legalitatea interceptărilor, iar toată povestea este departe de sfârşit.

Plecând de la aceste interceptării, care ar fi fost distruse, Tăriceanu s-a lamentat şi a pozat în victima „statului paralel”, sperând în consolidare piedestalului său politic, chiar dacă în mod firesc ar fi trebuit să spună: „Nu contează că am fost interceptat de anchetatori, n-am nimic de ascuns”.

Nu am făcut întâmplător o paralelă între Tăriceanu şi Ceauşescu. Şi în comunism, microfoanele a tulburat somnul celor puternici, care, deşi aflaţi pe val, realizau cât de vulnerabili sunt. De pildă, Ceauşescu s-a victimizat după ce i-a parvenit informaţia că a fost interceptat doar ca să-şi consolideze puterea politică şi controlul absolut asupra serviciilor secrete. Diferenţa e că liderul comunist a putut să citească stenogramele interceptărilor în care apărea, pe când Tăriceanu încă nu.

Preşedintele Senatului suţinea şi că „Informaţiile din aceste ascultări aveau, evident, şi alţi beneficiari, nu numai Parchetul”. Exact aşa vorbea şi liderul comunist, lovit în plin de teoria conspiraţiei în urmă cu 45 de ani, iar, ăn opina sa, beneficiarii informaţiilor legate de el ar fi fost serviciile secrete străine.

Adevărat, Tăriceanu nu este singurul politician care joacă în dramoleta interceptărilor, sunt şi alţii, dar, cu siguranţă, e unul care stă în capul listei.

Ceauşescu, speriat de moarte

În primăvara anului 1973, Ion Stănescu, ministrul de Interne, a fost înlocuit cu Emil Bobu. Rocada s-a petrecut după o ședință fulger condusă chiar de Nicolae Ceaușescu, care pe atunci nu era încă preşedintele Românei socialiste.

În acea şedinţă, Ceauşescu i-a acuzat pe ofițeri de Securitate că au vândut informații despre bolile sale unor puteri străine. Nu se știe cu precizie dacă Ceaușescu a dat și nume, însă, cu certitudine, era speriat de moarte. Drept dovadă, gardienii din fața biroului în care se desfășura respectiva ședință aparţineau Armatei, nu Securităţii. Faptul, fără precedent, arăta că Nicolae Ceauşescu avea convingerea scurgerea de informaţii îl poate afecta foarte grav.

Toată tevatura pornise de la sinuciderea (asta era versiunea oficială) lui Abraham Schechter, medicul personal al lui Ceaușescu. Împrejurările în care medicul a părăsit această lume nu au fost pe deplin elucidate nici până în prezent, iar faptul că liderul de la București a rostit în respectiva ședință cuvintele „trădare”, „trădători” arată că el a pus sinuciderea doctorului pe seama Securităţii. Cu alte cuvinte, în opinia lui Ceaușescu, doctorul fusese, cel puțin, terorizat. Există mai multe variante ale acestei poveşti. Una e că Securitatea l-ar fi suspecta pe doctor de faptul că a fost racolat de Mossad, motiv pentru care a fost pus sub urmărire strictă.

Amănunte intime

Schechter a murit după ce s-ar fi aruncat de etajul cinci al Spitalului Floreasca. Gestul a fost motivat, la nivel oficial, de o depresie survenită pe fondul morţii soţiei. Ciudat: nevasta lui era moartă de 3 ani, iar medicul urma să se recăsătorească.

Cert e că o parte dintre documente aflate în dosarul/dosarele lui Abraham Schechter transcriau convorbirile telefonice ale acestuia cu Nicolae şi cu Elena Ceauşescu, adică discuţii între medic şi pacienţii săi. Iar atunci când cel care conducea România a citit stenogramele, pur şi simplu a explodat: dialogurile dintre el şi doctorul Abraham Schechter relevau, în primul rând, amănunte intime.

Totodată, Ceauşescu a acuzat Securitatea de scurgeri de informaţii legate de sănătatea sa, pe care le socotea de domeniul securităţii naţionale, către americani, germani şi ruşi. Nu doar ministrul Ion Stănescu, ci şi alţi capi din Securitate au fost demişi atunci, printre care şi Nicolae Pleşiţă, cel care însă avea să devină peste câţiva ani, după fuga generalului Ion Mihai Pacepa, şeful spionajului.

Operaţiunea Jarul

Reacţia lui Ceauşescu a declanşat aşa numita Operaţiune Jarul, care a început cu distrugerea interceptărilor dintre familia Ceauşescu şi doctorul Abraham Schechter.

Apoi, o altă decizie luate de către Emil Bobu, în calitate de proaspăt ministru de Interne, a fost distrugerea mapelor individuale din dosarele de informatori ale membrilor de partid care au colaborat cu Direcția de Informații Externe, poate și pentru ca emoțiile posterității să nu fie încercate fără rost.

Tot atunci, sub un motiv sau altul, s-a pus la cale şi ștergerea urmelor unor afaceri veroase, în care erau amestecați, de-a valma, informatori din rândurile partidului, ofițeri de Securitate din centrala cu sediul în strada Batiștei (unde este acum sediul ICCJ) și spioni din cadrul rezidențelor.

De pildă, o asemenea afacere a fost legată de vânzarea unor blănuri de urs. După ce a fost numit ministru al economiei forestiere, Vasile Patilineț, care tocmai părăsise funcția de secretar al CC al PCR însărcinat cu probleme speciale, s-a apucat de treburi mai serioase. Cu ajutorul ambasadorului Constantin Căruntu, „ofițer deplin conspirat”, conform documentelor Securității, ministrul a plasat în Kuweit blănuri de urs cu 4.000 de dolari bucata.

În documentele Securității este consemnat și faptul că blănurile „au fost transportate în exterior prin încălcarea legilor vamale, iar contravaloarea acestora „i-a fost predată direct tovarășului Vasile Patilineț”. Afacerea, în care au fost amestecați stâlpi ai regimului, a durat ani buni, iar printre „beneficiari” s-a numărat și Nicolae Doiceau, șeful spionajului românesc de atunci, ori mai mulți ofițeri DIE, care s-au pricopsit cu vile de vacanță pe lângă Câmpina ori Voila.

Dar toată tărășenia asta e un fleac pe lângă episodul petrecut la Köln. Atunci când nevoile lui Nicolae Doicaru, deveneau presante, se atingea şi de banii rezidenţelor de spionaj. De pildă, la 3 ani de la declanşarea Operaţiunii Jarul, el a intrat val-vârtej în ambasada noastră din Köln și, fără prea multe vorbe, i-a cerut generalului Ștefan Constantin 5.000 de DM (mărci vest-germane – n.n.), o sumă considerabilă la acea vreme. Bănuiți că banii e erau pentru vreo acţiune secretă ori pentru plata vreunui agent care vindea niscai informații? Ei bine, nu, ci pentru cumpărarea unui trusou de nuntă fiicei sale, Tania.

Nimic nou sub soare

O mână spală pe alta și amândouă fața. Și generalul Ștefan Constantin, șeful rezidenței de spionaj din Germania, avea un necaz, pe care-l putea rezolva Doicaru. Era vorba despre o supărătoarea îndeletnicire a căpitanului de contrainformații Dumitru Ionescu. Acesta din urmă montase tot felul de microfoane în ambasadă (ah, microfoanele astea care tulbură şi azi zilele celor puternici!), iar la București nu trebuia să ajungă convorbiri, ca de pildă, aceea în care era vorba despre cele 5.000 de mărci.

Emil Bobu şi Nicolae Ceauşescu

Se spune că Doicaru n-ar fi spus nimic concret, însă aparatura căpitanului a fost imediat scoasă din funcțiune. Apoi, după ce trusoul de nuntă al Taniei a ajuns în țară, microfoanele din ambasadă au fost, din nou, conectate.

După cum se vede, nimic nou sub soare: actele de corupţie ale politicienilor de azi, investigate în prezent procurorii de DNA, nu-s cu mult diferite de cele practicate de potentaţii regimului comunist.

Dar să revenim la dosarele informatorilor membri de partid, distruse la ordinul lui Emil Bobu. Acestea nu au fost mistuite de flăcări doar pentru că erau burdușite de informații despre afaceri veroase. Respectivele documente mai consemnau şi și momente fierbinți care, la rigoare, puteau fi folosite pentru șantaj, dar despre asta într-un episod viitor.

Leave your response!

You must be logged in to post a comment.