Adrian Păunescu scria despre Vadim Tudor că este „un măcelar care umblă cu cizmele în biblioteca naţională”, numindu-l: violent, ipocrit şi imitator VEZI FILM

După cum se lăuda Vadim Tudor în „România Mare”, necrologul citit de el la 7 noiembrie 2010 a fost marcat, în repetate rânduri, de aplauzele celor peste 25.000 de participanţi, fiind transmis, în direct, de posturile Realitatea TV, Antena 3, OTV ş.a. Ca de obicei, liderul PRM îşi umflă considerabil „rating-ul”. Nu contează că-i nuntă ori înmormântare. Din motive lesne de înţeles, n-am dorit să scriu în zilele următoare înmormântării lui Adrian Păunescu despre exerciţiul de ipocrizie oferit de Vadim la „Bellu”. Acum, când emoţiile momentului au mai trecut, pot spune că Vadim şi Păunescu n-au fost nici pe departe fraţi siamezi, aşa cum suţinea liderul PRM la cimitir. Norocul său că acolo nu era loc de polemici, altfel mulţi dintre cei prezenţi la „Bellu” i-ar fi strigat că minte.

N-au fost nici „siamezi”, nici „gemeni”

„Aduc, astăzi, omagiul meu celui care mi-a fost ca un frate siamez. Timp de cel puţin 25 de ani, cine spunea Adrian Păunescu spunea şi Vadim Tudor şi invers”, striga Vadim peste căpetelele celor prezenţi la înmormântare. Cât de departe de adevăr sunt aceste cuvinte.

Adrian Păunescu nu s-a înţeles cu Vadim Tudor nici la tinereţe, nici la bătrâneţe. Mai mult, înainte de 1989, cei doi se găseau în tabere opuse care se înfruntau foarte des, iar de multe ori ieşea cu scântei. N-au fost nici „siamezi”, nici „gemeni”. Iar dacă Vadim a strigat la „Bellu”: „Azi steaua ta pe cer porneşte/Adio, fratele meu drag!”, să nu credeţi că ei s-au şi iubit vreodată. Dovada nu stă doar în „România Mare”, publicaţa lui Vadim în care Păunescu a fost bălăcărit în stilul binecunoscut al „patriotului naţionale”, ci şi în arhivele Securităţii.

Păunescu l-a desfiinţat pe Vadim încă dinainte de 1989. L-a arătat exact aşa cum este şi acum – împăratul cel gol.

Iunie 1982. Păunescu publică în „România liberă” articolul  „Valoarea prin adăugire”, în care Vadim este numit: imitator, plagiator de duzină, gafeur, violent, ipocrit, măcelar al literaturii ori un personaj care, din invidie, încerca să distrugă vieţile unor scriitori de valoare. Pentru acest articol, după cum reiese din documentele Securităţii, Corneliu Vadim Tudor şi Eugen Barbu ar fi intervenit chiar pe lângă Nicolae Ceauşescu pentru a obţine un drept la replică.

„Încercarea de a distruge cariera şi viaţa unor scriitori”

La începutul anilor ’80, Adrian Păunescu era pe val. Se bucura de succes datorită activităţii sale publicistice ori apariţiilor în Cenaclul Flacăra, aşa că un articol de-al său atârna greu. Acesta a fost motivul pentru care Eugen Barbu şi Vadim Tudor s-au plâns chiar generalului Iulian Vlad – pe atunci secretar de stat la Interne şi unul dintre şefii Securităţii – după ce Păunescu a publicat la 9 iunie 1982, în „România liberă”, un articol acid despre cei doi.

În „Valoarea prin adăugire”, Păunescu lua apărarea scriitorilor Marin Sorescu şi Norman Manea, pe care Barbu şi Vadim îi doreau pe lista neagră şi, fireşte, interzişi. La acea vreme, în opinia lui Adrian Păunescu, animalul preferat al lui Barbu era capra vecinului. Pe care o dorea, bineînţeles, moartă. După ce arată conflictul dintre Barbu şi Sorescu, Păunescu îl prezintă pe Vadim.

„Mai alaltăieri (scria Adrian Păunescu), în «Săptămâna», a apărut un articol de o rară violenţă şi de o rară lipsă de bun-simţ literar al lui C.V. Tudor. Personal, n-am nimic cu autorul articolului, deşi cred că mă calomniază în tot felul de ocazii, mă imită, mă caricaturizează şi cu fără voia sa, ba în viaţă, ba în ce scrie. Aş fi chiar tentat să-i mulţumesc pentru citarea mea în articolul la care mă refer, între scriitorii valoroşi, buni. N-o fac, pentru că-mi displace tonul acesta de punere la zid, încercarea de a distruge cariera şi viaţa unor scriitori şi cu deosebire a doi: Norman Manea şi Marin Sorescu. (…) Prima întrebare pe care mi-o pun este: ce anume din activitatea sa de până acum îi conferă lui C.V. Tudor dreptul de judecător al scriitorilor şi al literaturii? (…) Toleranţa este specifică oamenilor de spirit, iar intoleranţa se intoarce până la urmă impotriva celor care o practică. (…)Nu sunt de acord cu demolările, cu loviturile sub centură…”

Întrebarea lui Păunescu din urmă cu 28 de ani era de bun-simţ. Vadim, pe atunci în vârstă de 33 de ani, un neica-nimeni, după cum sugera autorul articolului, cerea însă, cu vehemenţă, scoaterea din literatura română a unui scriitor de talia lui Marin Sorescu, până la urmă din motive politice. Atunci, ca şi acum, Vadim credea că, dacă insulţi, calomniezi ori eşti trivial te poţi impune.

După cum mai arăta Păunescu, CVT era un personaj intolerant, care făcea gafă după gafă, „unele dintre ele cu grave consecinţe pentru lumea culturală în general şi pentru Eugen Barbu în particular”.

Căcăreaza unui iepure, în afara specificului naţional

„Păi, dacă intransigentul C.V. Tudor ar citi cu aceiaşi ochi cu care pescuieşte perle din Sorescu, cartea «Groapa» a lui Eugen Barbu – continuă Păunescu în articolul din «România liberă» – ar mai avea el curajul să ridice ochii din pagină? I se pare foarte periculos, i se pare foarte absurd, în afara specificului naţional, faptul că autorul vorbeşte despre căcăreaza unui iepure. Dar du-te băiatule, citeşte cartea lui Eugen Barbu, capodopera fără moarte a literaturii române, de altfel, şi reţine că ipocrizia nu e bună nici în somn. L-a apucat pe C.V.T. intransigenţa! Ce să zic? El, care s-a afirmat pentru furtul grosolan al unui articol dintr-o revistă de uz intern, publicând acel articol pe numele său?”.

În încheiere, Păunescu îl compară pe Vadim cu un măcelar ori cu unul care umblă cu cizmele în biblioteca naţională, făcându-se că apără politica partidului în cultură, deservind-o, de fapt, prin intoleranţă şi „încercarea de confiscare a diversităţii de care este atâta nevoie”.

După cum se vede, portretul patriotului închipuit Vadim e neschimbat.

Acum, Vadim îl elogiază pe Sprescu şi îi blesteamă pe terorişti

Articolul „Valoarea prin adăugire” n-a fost scris nici de către ţigani, nici de către unguri ori evrei. Şi nici de către „vânzătorii de ţară” pe care Vadim i-a pus, de-a lungul anilor, pe lunga sa listă neagră. L-a scris chiar Adrian Păunescu, poetul pe care Vadim îl numea, la 7 noiembrie 2010, cu o făţărnicie fără egal, fratele său geamăn, în încercare „de-a ciupi” din meritele lui Păunescu.

Şi pentru că tot a venit vorba despre poetul Marin Sorescu, căruia Păunescu îi lua apărarea în „Valoarea prin adăugire”, cine credeţi că a fost unul dintre cei elogiaţi de Vadim în necrologul pe care tocmai l-a citit la „Bellu”. Ei bine, Marin Sorescu.

Acum, Vadim îi blesteamă pe „teroriştii” care îl atacă „în haită, mişeleşte” pe Adrian Păunescu şi se bate cu pumnii în piept, afirmând că o să-l apere. Dacă-i aşa, firesc este să-şi pună el mai întâi cenuşă în cap, fiindcă, la rândul său, l-a atacat dur pe Păunescu.

Vadim, la înmormântarea lui Păunescu şi încă o enigmă. Oare la cine scotea limba liderul PRM?

Lasă un răspuns