Home » Special

Gheorghe Zamfir a fost botezat ZAZU de catre Securitate

7 November 2010 No Comment Autor: Emil Berdeli


In preajma marelui muzician si virtuoz Gheorghe Zamfir, Securitatea a plasat o armata de agenti sub acoperire. Rolul acestora era sa-l „influenteze pozitiv“ pe Regele Naiului. Omului aplaudat de o intreaga planeta i s-a deschis dosarul de urmarire, cu numele de cod ZAZU, doar pentru ca a afirmat public ca nu i se respectau anumite drepturi de autor ori ca n-are catedra la Conservator. O nemultumire personala a artistului a fost tratata de catre Securitate precum o problema de importanta nationala. Contraspionajul i-a deschis si regretatului poet Ioan Alexandru – cel care si-a scris opera sub semnul revelatiei si al convertirii – un straniu dosar de urmarire. Motivul: era considerat agent al spionajului britanic.

Suparat pentru ca nu i se acordau drepturile de autor despre care el credea ca i se cuvin, celebrul naist Gheorghe Zamfir si-a manifestat public nemultumirea de mai multe ori. Din acest motiv, in 1978, Securitatea i-a deschis dosar de urmarire informativa sub numele de cod ZAZU. Punerea in miscare a actiunii Securitatii nu era motivata neaparat de nemultumirile naistului, cat de faptul ca acesta acorda interviuri posturilor de radio din strainatate, in special „Europei Libere“. „La 28 octombrie 1977 – apare scris intr-o nota a Securitatii interne -, (Gheorghe Zamfir-n.n.) a acordat un interviu unui redactor al postului de radio «Europa Libera», in cadrul caruia si-a manifestat nemultumirea sa, care ar fi determinata de urmatoarele aspecte: nu i se acorda drepturi de autor pentru cåntecele inregistrate la «Electrecord», pe discurile care se vand in exterior; nu a fost primit membru al Uniunii Compozitorilor; nu are catedra de nai la Conservator sau la scoala de muzica; nu i se face destula popularitate in tara“.

O problema de stat

In dosar era consemnat si faptul ca artistul avea contacte si cu „persoane din emigratia romana ostila“. Insa principalul scop al Securitatii era sa-l convinga pe naist sa renunte la a mai da interviuri posturilor de radio din strainatate, chiar daca in cadrul lor nu erau atinse chestiuni politice. Pentru cititorii mai tineri, precizam ca, in acea perioada, orice nemultumire a unui cetatean roman, facuta publica, mai ales cand era vorba despre un artist de talia lui Zamfir, devenea o problema de stat, gestionata, de cele mai multe ori, de catre serviciile secrete. Ofiterii care se ocupau de naist aveau sarcina sa stabileasca motivele nemultumirilor acestuia si daca „a fost atras la o activitate dusmanoasa impotriva statului nostru de persoane din emigratia romana.“ Povestea cu „activitatea dusmanoasa“ era o gogorita, introdusa in dosar doar pentru a-i da greutate, asa ca nu o sa insistam asupra ei. Important pentru Securitate era sa cunoasca ce voia, de fapt, artistul. Numai ca situatia era de-a dreptul ridicola. Dorintele lui Zamfir nu aveau legatura cu siguranta nationala, asa cum era perceputa in acea perioada de catre autoritatile comuniste. Naistul ceruse doar sa-i fie respectate drepturile de autor, sa fie admis in Uniunea Compozitorilor si sa i se ofere o catedra de nai, nu schimbarea vreunui responsabil al regimului de la Cultura ori Invatamant.

Sursele de langa obiectiv

Dupa deschiderea dosarului de urmarire informativa, in preajma lui Zamfir au fost plasati mai multi agenti acoperiti. Principala lor misiune: sa-l convinga pe artist ca luarile de cuvant la „Europa Libera“ pot fi periculoase si nu aduc nimanui nici un beneficiu. Dar iata ce scria intr-o nota a Securitatii Bucuresti: „Pentru rezolvarea scopului propus au fost luate mai multe masuri, rezultånd urmatoarele: in urma dirijarii pe långa obiectiv a surselor noastre (si cu sarcina de influentare pozitiva asupra sa), cåt si in urma discutiilor avute de acesta cu col. Georgescu Ion si col. Matei Vasile, Zamfir Gheorghe si-a manifestat regretul ca a dat interviul la «Europa Libera»“. Te pufneste si rasul! Artistul a fost si a ramas un rebel, insa, inainte de toate, e un om inteligent. Normal ca i-a aburit pe securisti, ca doar nu avea nici un sens sa se ia in bete cu cei care puteau sa-i distruga cariera. Prompt, in dosar s-a consemnat faptul ca Zamfir si-a pus cenusa in cap. Orgoliul celor care lucrau la caz era satisfacut. Ca si cum asta ar fi fost problema. Probabil ca multi dintre sefii mai isteti ai Securitatii au ras in barba atunci cand au citit in notele despre „roadele“ culese dupa plasarea pe langa obiectiv a agentilor acoperiti.

Mobilizare generala

Si ca toata lumea sa fie multumita, Securitatea a devenit si impresar, considerand, ca si Zamfir de altfel, ca naistului nu i s-a acordat consideratia pe care o merita. Conform documentelor, Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste a fost informat de indata in privinta nemultumirilor artistului. Drept urmare, Consiliul a trasat sarcina ca in tara sa fie organizate mai multe concerte ale naistului, iar radioul si televiziunea sa-i popularizeze activitatea. Si Ministerul Invatamantului a primit indicatia sa studieze posibilitatea infiintarii unei catedre de nai. Din dosarul ZAZU mai reiese o situatie hilara. In timpul discutiilor pe care ofiterii de Securitate le-au avut cu Zamfir, acestia l-au „atentionat“, spunandu-i „ca nu a procedat legal incheind un contract in exclusivitate de inregistrare a discurilor cu casa de discuri PHILIPS, fara acordul statului roman.“ Diplomat, Zamfir a facut un pas inapoi, motivand ca toata situatia s-ar datora unor neintelegeri din partea „Electrecord“ si „Ilexim“. Apoi – e consemnat in acelasi document -, artistul recunoaste ca a gresit, insa, deh, nu mai putea renunta la contract. „Asta e situatia!“, par sa fi spus si ofiterii care se ocupau de caz. In compensatie insa, au scris in notele adresate superiorilor ca artistul le-a adus multumiri, fiind convins ca anumite doleante ale sale au fost rezolvate datorita interventiei Securitatii. Bla-bla, bla-bla.

Sentimentul datoriei implinite

Daca toate cele de mai sus n-ar fi fost scrise negru pe alb, poate ca n-am crede. Zamfir juca rolul fecioarei nestiutoare, iar Securitatea se facea ca ploua. Il intelegem perfect pe artist, pentru ca, inainte de toate, omul se apara si o facea cum nu se poate mai bine. Pentru liota de ofiteri care au lucrat la caz, avem mai putina intelegere – cand n-aveau rezultate, produceau birocratie. Era si asta o metoda. Penibilul situatiei despre care vorbeam mai sus apare si in rapoartele in care securistii explicau cu lux de amanunte cum il atentionasera pe Zamfir – care, evident, ii ascultase cu mare atentie – ca reglementarile legale nu prevad ca el sa primeasca un procent din vanzarea discurilor. Ca sa vezi! Parca naistul nu stia legile de-atunci. Si pentru ca toata aceasta aflare in treaba trebuia sa aiba si un final, dosarul ZAZU a fost inchis, cu sentimentul datoriei implinite.

«Antimarxistii» Alexandru si Sorescu

Un caz straniu este legat de poetul Ioan Alexandru. In 1984, contraspionajul il dadea aproape sigur drept agent britanic. Ioan Alexandru, spion! Nu prea existau dovezi in acest sens. „Pacatele“ poetului nu erau nici ele iesite din comun. In 1967, fusese in Germania Occidentala si se intalnise cu celebrul filozof german Martin Heidegger. Tot in Germania, Ioan Alexandru s-a vazut cu Virgil Ierunca si Paul Barbaneagra de la „Europa Libera“. Cei doi ar fi declarat ulterior ca sunt impresionati de atitudinea antimarxista a lui Ioan Alexandru si Marin Sorescu. Cam asta stia Securitatea. Putin totusi pentru a acuza un om ca este spion al unui serviciu secret strain. Era cunoscuta in epoca atitudinea uneori protestatara a poetului, precum si faptul ca erau un crestin autentic, care dorea tiparirea Bibliei intr-o Romanie atee ori ocrotirea lacaselor de cult, atitudine catalogata in „Epoca de aur“ drept misticism. Insa nu se stie daca acesta a fost motivul pentru care ditamai generalii Stefan Alexie si Aron Bordea, cei care se ocupau de Ioan Alexandru, il voiau spion.

«Ce urmareste spionul?»

Cert e ca toata tarasenia a ajuns la generalul Iulian Vlad, pe atunci adjunctul ministrului de interne, care le-a dat peste mana subordonatilor sai. Intr-o rezolutie, din care o sa publicam cateva fragmente, Vlad i-a intrebat direct pe cei doi generali ce probleme poate pune poetul securitatii statului comunist, ce urmareste de fapt spionajul englez prin racolarea lui Ioan Alexandru? „(…) Le poate furniza (Ioan Alexandru – n.n.) informatii, despre ce, de unde, cum? Ar putea fi racolat si manevrat sa lucreze intr-o directie constanta? Are motive si inclinatii sa accepte? De ce? In ce anume il stimuleaza si ii dau satisfactie?“. In opinia generalului Vlad, informatiile cu privire la Ioan Alexandru erau vechi de aproape 20 de ani. „Contactele cu angajatii postului de radio Europa Libera au avut loc in urma cu 17 ani, iar ce a facut in perioada stagiului de doctorantura in RF Germania dateaza de peste 13 ani. (…) Penetrati cu surse de valoare si de certa loialitate in anturaj si incercati nu o destramare, care sa duca la deconspirari sau suspiciuni (…).“

«Nu ati stabilit nimic concret»

Practic, Vlad le ordona subalternilor sa nu intervina. „(…) Nici sub acoperirea unor foruri competente, cu masuri administrative de natura sa accentueze evolutia negativa a cazului si care sa duca la implinirea chiar a ceea ce se poate sconta in exterior, daca pe fond exista ceva, pentru ca pana acum nu ati stabilit nimic concret“ (…), scria in final generalul Vlad. Oare ce comentarii se mai pot face? Mai ales ca Vlad nu a primit raspuns la intrebarile puse lui Bordea si Alexie. E mai putin important acum daca adjunctul ministrului de interne de atunci avea vreo simpatie pentru Ioan Alexandru, ci faptul ca, in 1984, poetul a fost pe muchie de cutit.

«Gardianul», 23.07.2007

Leave your response!

You must be logged in to post a comment.