În urmă cu doi ani, într-o fatidică zi de 13 iulie, în presă au apărut imagini cu

Numele craiului: Vasile Pungan, şeful consilierilor lui Ceauşescu, ambasador şi ministru, despre care Cornel Burtică spunea că ar fi fost cel care a  deschis porţile securiştilor atunci când a luat frâilele comerţului exterior.

Poate că lui Vasile Pungan i se va atribui şi un rol important în pleiada de eminenţe cenuşii ale regimului comunist. Chestiunea îi priveşte pe istorici. Cert este că el a fost unul dintre oamenii de încredere ai lui Ceauşescu care s-au retras fără valuri, sub protecţia celor care au luat puterea după 1989.

Microfoane pentru partide de amor

Din 1971 până în 1976, şeful rezidenţei româneşti de spionaj de la Londra era Vasile Tilincă. Omul mai bea din când în când. Însă nu acest aspect îi intriga pe agenţii acoperiţi din Anglia ori pe ofiţerii Centralei de la Bucureşti, ci faptul că Tilică avea o relaţie excelentă cu ambasadorul Vasile Pungan, care, la rândul său, avea o relaţie, să-i zicem specială, cu soţia celui care conducea rezidenţa de spionaj. Remarcabilă pot spune, bazându-mă pe faptul că respectiva consoartă se întâlnea cu ambasadorul, în concedii, chiar şi în ţară. Aşa că şefii spionajului românesc de atunci, Nicolae Doicaru şi Ion Mihai Pacepa, n-au scăpat prilejul să planteze microfoane în casele conspirative ale Direcţiei de Informaţii Externe, unde doamna Tilincă şi Pungan petreceau clipe agreabile, ca şi în locuinţa spionului. Operaţiunea nu excludea însă faptul că, de pildă, Pacepa îi oferea în continuare tot felul de cadouri ambasadorului, ca să se pună bine cu un tovarăş atât de influent. Însă, la o adică, în funcţie de interese, putea schimba foaia şi… pac la Războiu’!

„Vasile Pungan a întreţinut relaţii intime cu mai multe femei”

Într-o notă strict secretă a Securităţii (C/1595 din 20 august 1979), publicată de CNSAS, cenzurată însă tocmai la pasajele care consemnau momente fierbinţi, stă scris: „În rapoartele altor cadre, cum sunt: Dumitru Vasile, Toma Ion, Silinescu Constantin, se menţionează că tovarăşul Vasile Pungan a întreţinut relaţii intime cu mai multe femei, atât în perioada când a fost ambasador în Anglia, cât şi după aceea, soţii ale cadrelor aflate la post şi altele, fapte cunoscute şi comentate de lucrătorii ambasadei, de familiile acestora şi de alte cadre. De exemplu, Tilincă Vasile, consilier, şi soţia sa nu făceau un secret că erau «protejaţii» tovarăşului Vasile Pungan, care le-ar fi propus funcţii în aparatul central… (text cenzurat). Silinescu Constantin raportează că despre aceste relaţii cunoştea şi Tilincă Vasile, deoarece îşi instruia soţia că la sosirea în ţară să-l caute pe tovarăşul Vasile Pungan pentru a-i oferi diverse cadouri.”

Amor şi disensiuni la Londra

Şi unde putea primi Pungan „cadouri” în timp ce se afla în concediu în ţară? Ei bine, chiar în casele conspirative ale Securităţii ori în locuinţa lui Tilincă. Aşa reiese atât din documentele studiate de către Mihai Pelin şi publicate în „Culisele spionajului românesc”, Editura Evenimentul Românesc, 1997, cât şi din nota C/1595 din 20 august 1979, cenzurată, după cum spuneam, în încercarea de a proteja numele consoartelor unor ofiţeri de Securitate.

„De asemenea – stă scris în nota publicată de CNSAS – în perioada în care a fost ambasador la Londra, tovarăşul Vasile Pungan a întreţinut relaţii… (text cenzurat), fapt ce a creat disensiune, atât în familia Radu, cât şi între şofer şi ambasador. Manolescu Vasile, făcând referire la faptul că trădătorul Pacepa Mihai cunoaşte relaţiile… (text cenzurat) şi deţine unele înregistrări pe benzi magnetice – făcute prin mijloace speciale la locuinţa familiei Tilincă, presupune că trădătorul ar putea oferi aceste date unor servicii de spionaj străine spre a fi folosite împotriva tovarăşului Vasile Pungan sau păstrate în vederea utilizării lor ulterioare.”

Mărturia lui Cornel Burtică

Straniu raţionamentul. Pentru Securitate nu era important faptul că Pungan se combina cu nevestele spionilor de la Londra, producând tensiuni majore în sânul uneia dintre cele mai importante rezidenţe de spionaj ale Bucureştiului. Mult mai arzător  – „tovarăşul Pungan” putea fi şantajat pe baza informaţiilor oferite occidentalilor de către Pacepa după ce a defectat în 1978.

Adevărat, de numele lui Pungan, consilier politic al lui Ceauşescu, sunt legate multe vizite importante ale liderului de la Bucureşti în străinătate, care, se pare, au fost bine organizate. Aşa că, după fuga lui Pacepa, Pungan, prieten cu defectorul, a rămas tot în eşalonul superior, în ciuda rapoartelor defavorabile ale Securităţii.

Cornel Burtică, fost ministru al comerţului exterior, al Uniunii Studenţilor Comunişti şi ambasador în Italia şi în Maroc, a ridicat întrucâtva vălul în ce-l priveşte pe misteriosul Pungan, după ce a declarat: „Apoi a venit Pungan (la minister – n.n.), care fusese colonel şi cred că mai era ofiţer de securitate. Acest Pungan a deschis larg porţile intrării securiştilor în Comerţul Exterior şi a colaborat la înfiinţarea de întreprinderi ale Securităţii.” Preţioasă mărturie, dar cu o  mare doză de ipocrizie. Afirmaţia lui Burtică dă senzaţia, mai ales celor mai tineri, că, de fapt, Securitatea conducea comerţul exterior. Greşit. Securitatea punea în practică indicaţiile partidului legate de comerţul exterior, ceea ce era cu totul altceva.

Pungan se întoarce

E greu de spus acum ce consecinţe au avut aventurile amoroase ale lui Pungan cu nevestele spionilor români asupra rezidenţei de la Londra. Nu se ştie cu precizie nici care au fost meritele reale ale lui Pungan în organizarea unor vizite istorice ale liderului comunist de la Bucureşti. Mă refer în mod special la cea din Marea Britanie – Ceauşescu a fost primit de Regina Elisabeta. Ori la vizita din SUA, atunci când preşedintele Carter l-a tratat pe Geniul din Carpaţi ca pe un prieten. Documente relevante în acest sens se află în alte arhive, care nu cred că se vor deschide prea curând.

Însă, cu siguranţă, Pungan dispreţuia cutumele oricărui serviciu secret. Altfel, n-ar fi pus în pericol prin comportamentul său infantil – cel puţin asta reiese din documentele Securităţii – o întreagă rezidentă de spionaj, fiind convins că totul i se cuvine, chiar şi nevestele spionilor din subordine.

După ce a părăsit postul de ambasador în Marea Britanie, Pungan a devenit nostalgic. Aşa că a descins la Londra în 1976 împreună cu Ştefan Andrei, pe atunci membrul CC al PCR cu probleme internaţionale, şi Vasile Sandru, director în MAE. Însuşi Vasile Tilincă, şeful rezidenţei de spionaj, a organizat un chef în cinstea reîntoarcerii lui Pungan.

Conform documentelor din arhiva Securităţii scoase la iveală de Mihai Pelin, Traian Pascu, ofiţer de contrainformaţii la ambasadă, a raportat în ţară informaţii legate de scene fierbinţi – pipăială, ciupeală posterior doamne ş.a.m.d. Însă Pungan şi prietenii au fost până la urma nişte gentlemeni. Doar se aflau la Londra, nu? Aşa că, după petrecerea la care toţi bărbaţii bine îmbibaţi de alcool s-au dat în stambă, în sensul arătat mai sus, n-au făcut şedinţa de partid să le critice pe tovarăşele soţii din ambasadă de comportament imoral cu şefii de la Bucureşti.

Atunci când prostia se combină cu spionajul, amestecul poate deveni exploziv.● Lui Ceauşescu i se făcea pe plac fără cârtire, iar serviciile secrete româneşti nu precupeţeau nici un efort pentru ca liderul de la Bucureşti să fie mulţumit. ●O zi fericită  pentru Cârmaci – aceea în care era intervievat de către ziariştii din Occident. ●Ce n-a aflat Ceauşescu niciodată însă: un gazetar străin, cel care i-a luat un amplu interviu pentru revista americană Business Week, era de fapt ofiţer de Securitate.  ●Ion Agheană a fost infiltrat în SUA după o complicată operaţiune. Pentru americani, se numea John Pearson. Centrala de la Bucureşti îi dăduse agentului numele de cod ADAM.

Pacepa n-a fost păcălit

Am mai scris despre această poveste, dar revin asupra subiectului pentru că mi se pare unul fabulos, chiar demn de un sceneriu de film.

20 noiembrie 1973. „Scânteia“, oficiosul Partidului Comunist Român, publica un amplu interviu acordat de către Nicolae Ceauşescu ziaristului american John Pearson. După ce materialul care anunţa şi vizita lui Ceauşescu în SUA a apărut în ziarul românesc, ample fragmente din acest interviu au fost publicate şi în revista Business Week, unde Pearson era redactor-şef adjunct. Ciudat. Firesc ar fi fost ca discuţia dintre ziaristul de la Washington şi Ceauşescu să fi fost publicată mai întâi către revista americană. Puţini au observat atunci acest amănunt.

Însă, de pildă, generalului Ion Mihai Pacepa, adjunctul şefului spionajului românesc (DIE) în acea perioadă, nu i-a scăpat amănuntul. Nici Ceauşescu, nici Cornel Burtică, de faţă atunci când şeful statului român a discutat cu redactorul-şef adjunct de la Business Week, habar nu aveau că ziaristul era român şi că fusese infiltrat în SUA de către Securitate în urmă cu 8 ani. Şi nici că interviul fusese aranjat de către spionajul românesc doar ca să gâdile orgoliul din ce în ce mai exacerbat al lui Ceauşescu.

Agentul Bucureştiului a fost pregătit în cadrul Direcţiei U din Direcţia de Informaţii Externe de către ofiţerul Ioan Toma şi se integrase perfect în societatea americană. Era profesor universitar şi, după cum am spus, redactor-şef adjunct la prestigioasa publicaţie Business Week – statut la care un agent de influenţă ori un spion ajungea cu mare greutate.

Nume de cod – ADAM

După cum spuneam, Pacepa n-a fost păcălit de toată tevatura cu interviul aranjat de către Securitate şi, în scurt timp, a reuşit să afle identitatea reală a lui Pearson. Apoi, informaţia i-a fost confirmată generalului de către subalternul său, Gheorghe Manea, care, după fuga lui Pacepa, a avut mult de pătimit. Era şi firesc, Manea nici măcar nu s-a întrebat de unde deţinea generalul o informaţie strict secretă, la care, teoretic, nu avea acces.

Pacepa nu trebuia să ştie faptul că Pearson este omul românilor, infiltrat în SUA după o dificilă operaţiune, însă lucrurile nu s-au oprit aici. La trei ani de la interviul pe care Pearson i l-a luat lui Ceauşescu, generalul Pacepa a participat la o şedinţă a Brigăzii F din cadrul spionajului românesc, unde a felicitat ofiţerii prezenţi pentru modul în care Agheană a fost infiltrat în SUA.Toţi cei de faţă au rămas muţi. Conform regulamentelor militare din acea perioadă şi normelor elementare de conspirativitate, misiunea agentului nu trebuia cunoscută decât de către cei care se ocupau nemijlocit de ADAM – numele de cod al lui Ion Agheană. Era nefiresc să se vorbească despre acest agent la o şedinţă, fie ea şi a unei brigăzi a spionajului. Cu toate astea, Pacepa n-a fost luat la întrebări nici măcar de către şeful său, Nicolae Doicaru. Totodată, e limpede că generalul a primit informaţia despre Agheană de la un ofiţer care lucra la dosarul respectiv, dar nu se ştie nici până azi cine a fost acesta.

John Pearson vs FBI

La un an de la această şedinţă de pomină, Ion Agheană, alias John Pearson intră în atenţia agenţilor FBI. Fără prea multe vorbe, americanii l-au sfătuit să dezvăluie totul despre activitatea informativă pe care o desfăşoară pentru Centrala de la Bucureşti. După 12 ani de la infiltrarea cu succes în SUA, agentul român a fost nevoit să vorbească.

Povestea nu se termină însă aici. După ultima vizită a lui Ceauşescu în SUA din primăvara anului1978, Pearson a fost anchetat din nou de către FBI, apoi, imediat după fuga generalului Pacepa, a fost rechemat la Bucureşti. Aici nu s-a adaptat vieţii de zi cu zi. Se pare că marile cuceriri ale comunismului l-au cam lăsat rece. Aşa că surpriză! Omul a cerut Ambasadei SUA la Bucureşti acordul de a se întoarce la Washington. Şi, din nou surpriză! Cererea lui a fost acceptată.

În materie de servicii secrete nu există certitudini. Umbre şi rar câte o rază de lumină. Îndrăznesc să cred că Pearson a fost „întors” la un moment dat, iar serviciile pe care le adusese Americii erau mai importante decât pagubele făcute de agentul  DIE cu numele de cod ADAM .

Adepţii MISA sunt îndemnaţi de către liderii lor să practice „cuplul deschis”. El şi ea – fie şi căsătoriţi – sunt „dezlegaţi” să întreţină relaţii sexuale si cu alţi sectanţi. De câte ori am abordat acest subiect, trompetele MISA n-au mai prididit să mă înjure. Alte argumente n-aveau. Iată însă că avocatul Mihai Rapcea, cursant MISA cu state vechi – vreo 20 de ani -, scrie pe blogul său, fără admiraţie, despre relaţiile sexuale „multiple” de la MISA şi consecinţele acestor practici, după cum veţi citi mai jos. În „cuplul deschis”, spun eu, propovăduit atât de către Gregorian Bivolaru, cât şi de către locotenenţii săi, trebuie să se dizolve dependenţa afectivă şi ataşamentul. Cei care practică adulterul cu acordul aproapelui, dar mai ales de faţă cu acesta, pierd însă şi trăsăturile omeneşti. Pot fi modelaţi precum plastilina. Aşa că nu-i de mirare faptul că mulţi dintre adepţii MISA muncesc gratis sau  evoluează în filme porno ori pe chat-uri pentru adulţi întru slava lui Bivolaru, dar mai ales ca să umple buzunarele unui guru din ce în ce mai lacom şi, culmea, se simt chiar onoraţi.

Blogul lui Mihai Rapcea, 6 aprilie 2011. Autor: Mihai Rapcea

„Putem vorbi despre yoga şi Hristos?

Zilele trecute, m-a căutat o veche prietenă din cadrul MISA. Simţea nevoia de un suflet care să o asculte, căruia să i se destăinuie. Relatarea ei m-a pus pe gânduri şi m-a determinat să creionez acest text, ca o meditaţie, o reflecţie pe tema valorilor după care ne ghidăm în viaţă, ridicându-le la rang de principii şi deziderate de urmărit. Colega de curs, femeia respectiva are în momentul de faţă în jur de 45 de ani.

În urmă cu 10 ani, a cunoscut un tânăr frumos, de numai 18 ani, cu care a început o relaţie de iubire fulminantă. Fiind prima femeie din viaţa respectivului băiat (devenit între timp bărbat), acesta era amorezat până peste urechi de ea, o copleşea cu atenţia şi dragostea lui, văzând-o drept centrul universului său, fără a părea să mai remarce vreo altă prezenţă feminină înafara ei.

«Dacă mă iubeşti, te vei bucura de fericirea mea»

Ea nutrea aceeaşi atitudine statornică în dragoste, fiind fericită cu relaţia pe care o avea, mulţumind lui Dumnezeu pentru ea, nesimţind nevoia de altceva, fiind şi o fire monogamă, fidelă prin natura ei.

Ea era şi atunci, ca şi acum, participantă la cursul de yoga de la MISA, el nu. La îndemnul ei, a început şi el să frecventeze cursurile de yoga, e drept, relativ târziu, după aproape 6 ani de relaţie pe care ea o descrie ca perfectă.

Problemele au început să apară la ceva timp de la intrarea lui în cercul de cursanţi yoghini de la MISA, datorită schimbării mentalităţii lui cu privire la relaţiile de cuplu. A «prins» la el ideea de cuplu «deschis», de relaţii multiple, şi astfel, perioada de graţie şi fericire din cuplul lor s-a încheiat, atunci când el a adus acasă o altă fată, cu textul «dacă mă iubeşti, te vei bucura de fericirea mea». De voie de nevoie, strângând din dinţi, ea a acceptat. Cealaltă era mult mai tânără (mai tânără chiar decât el -  i-aş fi putut fi mamă, glumea ea), şi se ţinea scai de capul băiatului. Ajunseseră să facă vacanţele împreună toţi trei, totul era aproximativ bine şi frumos, ea se lupta să îşi smulgă din suflet buruiana îngheţată a geloziei, sentimentul iminent al pierderii relaţiei. Într-un final, sâcâit de frecuşurile şi tensiunile din relaţia haremică pe care şi-o construise, tânărul din povestea noastră îi dă papucii mai vârstnicei mele amice, taman în momentul cel mai tragic al existenţei ei, când i se descoperise o tumoare ce necesită o intervenţie chirurgicală urgentă, urmată de o perioadă de refacere. Ea i-a propus ca, dacă se despart ca iubiţi, măcar să rămână prieteni, să poată avea un sprijin moral (financiar nu se punea problema, ea având o situaţie materială satisfăcătoare). Astăzi, el nu mai răspunde la telefonul ei, la mailuri, pe facebook, pe messenger, ignorând-o cu desăvârşire, deranjat de suferinţa şi problemele de sănătate cu care se confruntă ea.

Aceasta este o primă poveste. Adevărată.

Nu mai «fuzionează» amoros

La două zile după aceea – continuă Rapcea -, o altă prietenă m-a contactat, cu o poveste asemănătoare. Ea şi iubitul ei sunt împreună de mai mulţi ani, amândoi cursanţi la MISA. Tatăl ei s-a îmbolnăvit de cancer. În timp ce ea aleargă disperată la spitale cu tatăl bolnav, el îi ignoră cu «detaşare» problemele cu părintele aflat în suferinţă. Nu l-a vizitat nici măcar o dată (deşi sunt ca şi căsătoriţi, ai ei l-au acceptat în casa lor nu o dată, în trecut), iar anul trecut, el a fost plecat în taberele de yoga de la Herculane şi Costineşti fără ea, deoarece ea nu a putut veni – întrucât a trebuit să îşi îngrijească tatăl bolnav.

Colac peste pupăză, tot el se plânge că ea nu mai are chef de amor, că nu mai «fuzionează» amoros atât de des ca înainte, astfel că el şi-a găsit motiv şi a început să caute să îşi facă alte relaţii, insensibil la suferinţa ei pentru părintele bolnav, care constituie motivul firesc al acestei lipse de chef în pat.

Când ea l-a rugat să îşi scurteze vacanţele «spirituale» de la Herculane şi Costineşti, pentru a o ajuta cu tatăl ei bolnav, el s-a scuzat, spunându-i că nu poate rata astfel de ocazii spirituale «unice», şi că stările spirituale de excepţie pe care le trăieşte în aceste tabere de yoga, justifică orice renunţare din partea lui la alte obligaţii sociale şi morale pe care le are (servici, situaţia tatălui ei), în acea perioadă, el percepându-le ca «obstacole», «piedici» şi «teste spirituale» în calea evoluţiei sale spirituale, enorm accelerată de participarea sa la acele tabere de yoga. I-a oferit chiar şi citate din Biblie, căci, spunea el, chiar şi Iisus s-a adresat apostolilor cu cuvintele: «Cine-şi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine» (Mt. 10, 37), adică morţii cu morţii iar vii cu vii, chemând-o cu alte cuvinte să îşi lase tatăl în spital în grija medicilor şi a Proniei Cereşti, şi să vină cu el în tabără, să nu piardă şansa evoluţiei spirituale accelerate (îi mai aducea ca argumente şi «legenda» că la o singură spirală de herculane, arde karma de suferinţă pe zeci de vieţi, şi îşi poate ajuta astfel mai bine şi tatăl bolnav) !!!

I-a mai «servit» cu deplină seninătate (în timp ce ea era înnebunită de durere că tatăl ei moare în chinuri, de cancer) şi textul cu karma pe care fiecare trebuie să şi-o «ardă» individual, despre faptul că suferinţa este un bun învăţător şi că nu trebuie să te interpui între lecţia pe care o are cineva de învăţat şi persoana respectivă, pentru că altfel «rişti» să preiei karma negativă a respectivului, şi ajungi să suferi în locul lui (chiar să te îmbolnăveşti), şi nici el tot nu învaţă nimic din asta ! Mă limitez la aceste două exemple recente, dar emblematice pentru atitudinile de viaţă ale cursanţilor de la MISA. Poate ar fi trebuit să dau şi un exemplu cu femei, să nu se spună că fac o discriminare între «viraşi» şi «şaktiuri». Cred că nu e cazul, aţi priceput ideea, e cam aceeaşi.

Cum s-a ajuns aici !? Cum s-a ajuns ca nişte oameni cu pretenţii de spiritualitate, să se comporte mai egoist şi fără inimă decât un individ obişnuit, un străin de pe stradă !?

Unde este tot acel ideal de spiritualitate, elevare şi lumină pe care MISA pretinde că îl urmăreşte !?

Este aceasta yoga ? Este doctrina yoga astfel ? Dar creştinismul? Răspunsul este NU ! HOTĂRÂT NU !!! (…)”.

CLICK AICI

Un alt exerciţiu de ipocrizie

Nu cred că fragmentul de mai sus are nevoie de comentarii. Însă, apropo de făţărnicia din interiorul MISA denunţată mai sus de către Rapcea – avocatul lui Bivolaru în 2004, cel care, în mai multe rânduri, a luat apărarea mişcării şi a liderului ei – sunt zeci de astfel de exemple pe care le-am arătat în articolele mele din ultimii ani legate de secta porno.

Iată doar unul: Guru a aruncat „anatema” nu doar asupra celor pe care el îi cataloghează  „masoni” ori „securişti”, ci şi asupra homosexualilor. Însă, paradoxal, acelaşi guru încurajează, din tot sufletul său de ales, lesbianismul. Adică, relaţiile homosexuale. Filmul porno „Sisters in Love” – manifestul lesbi al sectei, cum l-am mai numit -, „binecuvântat” de Bivolaru, în care joacă toată floarea adeptelor MISA este doar o dovadă în acest sens.

Imagini din Sisters in Love

Americanii au ales să mizeze pe FSN după o analiză discutabilă a unui diplomat venit de la Moscova, rupt total de realităţile româneşti ● Şeful antenei CIA de la Bucureşti, un spion racolat de ruşi● O explicaţie legată de SIPA care culegea informaţii despre viaţa sexuală a magistraţilor.

Haos la Bucureşti. Aşa percepea Washingtonul, în 1990, evenimentele de după căderea lui Ceauşescu. Atunci, Ambasada SUA de la Bucureşti a recomandat susţinerea FSN condus de Ion Iliescu, dar Casa Albă a hotărât să trimită un specialist la faţa locului pentru a evalua corect situaţia. Acesta este motivul pentru care Jack Matlock, ambasadorul SUA la Moscova, sosea atunci la Bucureşti. Conform unei telegrame WikiLeaks, publicată recent de „Adevărul”, ambasadorul venit de la Moscova a tras mai multe concluzii, chiar după prima mineriadă din 29 ianuarie 1990, pe care însă a catalogat-o drept un „accident”. Tot el recomanda Casei Albe susţinerea FSN, nu a opoziţiei – condusă, în opinia lui Matlock, de oameni care reveniseră „din pensie doar ca să anunţe că au supravieţuit”.

Curte imperială de tip bizantin

Iată concluziile ambasadorului din telegrama WikiLeaks, data 2 februarie 1990: ”Impresia mea generală, bazată pe ceea ce am citit şi am văzut la Bucureşti, este următoarea: Partidul Comunist Român, născut spre finalul epocii staliniste, era ţinut unit, la fel ca toate celelalte partide comuniste din Europa de Est, de o puternică ideologie şi relaţii strânse de loialitate reciprocă între membrii nomenclaturii. La fel ca şi la alte partide, componenta ideologică s-a evaporat în anii ’70.

Dar, spre deosebire de celelalte partide, în care legăturile personale ţineau strânsă nomenclatura, în România până şi legăturile personale s-au evaporat, din momentul în care Ceauşescu a stabilit o veritabilă curte imperială de tip bizantin. Nu mai erau legături personale între nomenclaturişti, ci doar o linie directă de loialitate faţă de Ceauşescu. Orice oficial care îl înfrunta pe lider sau cădea în dizgraţie era schimbat, concediat sau închis.

Dată fiind situaţia, moartea lui Ceauşescu a făcut ca întregul sistem să se prăbuşească peste noapte. (…) Cei care au venit acum sunt oameni care fuseseră debarcaţi din poziţii-cheie, care s-au unit cu oficiali mai tineri într-un efort de a închega un guvern capabil să funcţioneze.

Ca să fim precişi, cei mai mulţi dintre noii lideri au fost cândva comunişti, fie din convingere, fie din oportunism. Putem avea acum încredere în ei? Eu cred că putem, pentru că (A) experienţele personale i-au înverşunat împotriva regimului totalitar (chiar ei au folosit acest termen), şi (B) chiar dacă ar fi nesinceri (şi eu sunt sigur că nici unul dintre ei nu e), ei ştiu acum dincotro bate vântul şi ce au de făcut ca să obţină ajutorul extern de care au nevoie.

Câtă vreme FSN pare a fi deocamdată singurul «jucător din oraş» care poate ţine România funcţională, şi cum putem să folosim influenţa noastră pentru a conduce Frontul în direcţia corectă, susţin categoric abordarea şi recomandările ambasadei noastre.“

Tocmai „lingăii” n-au rămas pe dinafară

Nu trebuia să fii vreun mare specialist ca să observi că în România acelor zile frâiele puterii erau deţinute de FSN. În consecinţă, pragmatic vorbind, o putere străină nu putea miza în acel moment decât pe această formaţiune – fostul partid unic, rebotezat.

În ce priveşte concluziile ambasadorului, mi se par total rupte de realităţile României comuniste şi ale anului 1990. „Curtea lui Ceauşescu” nu era nici pe departe de tip bizantin, în cazul în care Jack Matlock cunoştea termenul, ci una primitivă şi prost organizată. Matlock trăgea concluzia că, încă din comunism, s-au rupt legăturile personale între nomenclaturişti. Anapoda. Tocmai aceste legături personale dintre nomenclaturişti au făcut, după ’90, ca ei sau rudele apropiate să domine de departe mediul de afaceri din România, influenţându-l puternic şi pe cel politic. Pe de altă parte, mulţi dintre stâlpii noii puteri au fost susţinuţi tocmai de oameni care au avut funcţii importante în regimul Ceauşescu. Tot Jack Matlock susţinea: „Lingăii lui Ceauşescu nu aveau relaţii unii cu alţii, aşa că au rămas pe dinafară“. Nici pe departe. „Lingăii”, chiar dacă au traversat câteva momente mai dificile imediat după ’90, şi-au revenit foarte repede. N-au rămas pe dinafară, ba chiar au intrat în joc şi au prosperat. Iată doar un exemplu:  Ion Dincă, poreclit „Te-leagă” – vicepremier al lui Ceauşescu în 1989, omul care a ordonat arestări la indicaţia „comandantului suprem”, condamnat pentru reprimarea Revoluţiei din 1989. Ei bine, el a murit în 2007, prosper om de afaceri, chiar dacă oficial nu era decât consilier la firma ginerelui său, Nicolae Badea.

Şeful antenei CIA de la Bucureşti lucra pentru Moscova

Şi, din câte cunoaştem până în prezent, nu este vorba doar despre raportul ambasadorului Jack Matlock, care nu pricepea ce se petrecea de fapt la Bucureşti. În perioada 1990 – 1992, Washingtonul a beneficiat şi de informaţiile furnizate de către faimosul Harold James Nicholson, şeful antenei CIA de la Bucureşti, recrutat de ruşi, nu se ştie cu precizie când, condamnat de justiţia din SUA la 24 de ani de închisoare pentru că a vândut informaţii secrete Kremlinului. Fireşte că este foarte probabil ca şeful antenei CIA să fi pledat la rândul său pentru FSN, urmând ordinele primite de la cei care-l racolaseră. Că doar în ’90, din cu totul alte motive decât Matlock, şi Gorbaciov miza, în România, tot pe Ion Iliescu, fost lider comunist, omul care conducea FSN, nicidecum pe Corneliu Coposu.

„Ministerul de Justiţie a păstrat dosarele din 2001-2005”

Tot în telegrama sa către Washington, Matlock scria: „Ministrul justiţiei, Pop, ne-a vorbit mult despre obiectivele sale. Este în mod evident experimentat în ceea ce priveşte modul occidental de gândire juridică. A vorbit despre planurile de a adopta o nouă Constituţie, care să garanteze drepturi individuale şi o guvernare democratică. Ne-a mai spus despre intenţiile sale de a stabili un sistem judiciar independent. Nu am avut impresia că ne oferă doar nişte fraze bombastice. A părut hotărât şi sincer”.

Nu-i nevoie să vă spun eu ce s-a petrecut în justiţia românească din ’90 până în prezent, chiar dacă Teofil Pop, ministrul Justiţiei în Guvernul FSN, îi părea diplomatului american „sincer şi hotărât”, dar mai ales „experimentat în modul occidental de gândire juridică.”

Însă, am să mă refer la o altă telegramă WikiLeaks, una recentă, legată tot de justiţia din România, care contrazice peste ani optimismul lui Matlock. Este vorba despre dezvăluirile magistratului Cristi Danileţ, care a vorbit despre dosare întocmite de SIPA (Serviciul Intern de Protecţie şi Anticorupţie), un veritabil serviciu de informaţii al Ministerului Justiţiei, în care sunt consemnate detalii despre relaţiile sexuale „ilicite” ale magistraţilor şi avorturile unor judecătoare.

„Fondatorul SoJust Danileţ (care a făcut parte din echipa lui Macovei) a spus consilierilor politici că SIPA era în esenţă serviciul propriu de informaţii al Ministerului de Justiţie, care avea scopul de a spiona vieţile private ale judecătorilor, procurorilor, oficialilor din instanţe şi chiar ale cetăţenilor de rând. El le-a văzut dosarele care conţineau detalii despre relaţii sexuale ilicite ale unor judecători şi procurori, chiar dosare medicale potrivit cărora unele judecătoare au făcut avorturi. (…) Danileţ a divulgat că, deşi dosarele de dinainte de 2001 au fost distruse, Ministerul de Justiţie a păstrat dosarele din 2001-2005, în două încăperi mici accesibile ministrului de justiţie”, se arată în telegrama cu titlul: „O furtună perfectă: corupţia, statul de drept şi reforma justiţiei se află în prim-plan în România”, trimisă în 2009 la Washington de Ambasada SUA din Bucureşti.

„Pac la Războiul!”

După cum se ştie, în perioada la care se referă Danileţ, SIPA a fost condus şi de către un fost ofiţer de securitate de tristă amintire, Marian Ureche, secondat de alţi foşti securişti. Omul a făcut exact ce a ştiut mai bine. Adică, a implementat serviciului pe care-l conducea – ca să folosesc un termen drag tranziţiei noastre cea fără de sfârşit – metodele fostei poliţii politice. Aşa că, operaţiunile noului serviciu au avut drept obiectiv supravegherea relaţiilor sexuale „ilicite” ale magistraţilor. Că niciodată nu se ştie când cineva, persoană importantă, doreşte să… şi „pac la Războiul!”. Oare cât de mult au contat aceste dosare fierbinţi în înfăptuirea „corectă” a actului de justiţie după ’90, anticipat de ambasadorul Matlock? Este o întrebare care ar trebui să dea insomnie atât preşedintelui României, cât şi celor care tot reformează justiţia de 20 de ani încoace.

Fleacuri, manipulări, bârfe – aşa a numit Ion Iliescu, omul care conducea FSN în 1990, implicit România – cablogramele WikiLeaks.

Pe mine mă frământă însă altceva legat de WikiLeaks: americanii chiar nu au specialişti în problemele româneşti ori pe ei, pur şi simplu, nu-i interesează chestiunea? Şi, astfel, mă despart de Teodor Baconschi, ministrul de Externe, cel care susţinea că telegramele obţinute de Wikileaks privind România oferă „o bună dovadă a profesionalismului diplomaţiei americane” dar şi „o radiografie corectă a tensiunilor şi a orientărilor majore” din politica românească.

În urmă cu trei ani, Curtea de Apel Alba admitea contestaţia IPS Andrei Andreicuţ împotriva deciziei de poliţie politică primită de la CNSAS. Atunci, Andreicuţ a spus: „Îl rugăm pe Dumnezeu să-i ierte pe membrii CNSAS, iar dacă mai au o urmă de conştiinţă, să-şi ceară scuze”. Replica nu a întârziat. După aflarea deciziei Curţii de Apel, Mircea Dinescu, membru în Colegiul CNSAS, a declarat: „Iertarea nu e un păcat. (…) Judecătorii au căzut în misticism şi au comunicat cu Sfântul Duh care le-a spus să-l ierte pe episcopul Andrei Andreicuţ”. Surprinzător, deunăzi Dinescu şi-a schimbat radical părerea şi a declarat: „A câştigat în instanţă şi cred că a avut dreptate. (…) Din câte îmi amintesc, Andreicuţ a fost un caz atipic. Faţă de alţi preoţi, nu s-a oferit să colaboreze cu Securitatea, ci a fost şantajat. Din câte îmi amintesc, a fost o poveste cu un student pentru care intervenise. Securitatea l-a ameninţat cu închisoarea, iar Andreicuţ a semnat angajamentul de colaborare ca să scape”.

Tot în urmă cu trei ani publicam în „Gardianul” articolul „Atentat la altare sub masca demascării propagandei antiromâneşti”. Atunci arătam, fără a dori să devin avocatul preoţilor care au colaborat cu Securitatea, că respectiva chestiune trebuie privită din toate punctele de vedere şi apoi, în cunoştinţă de cauză, bine cântărită. Mai ales că CNSAS dăduse un verdict infirmat de instanţă. Nu doar cazul Andreicuţ este unul paradoxal. Mulţi alţi preoţi ori pastori, agăţaţi de Securitate în anumite momente, figurează în arhivele operative şi ca „duşmani ai poporului“ ori vectori ai „propagandei antiromâneşti“, dar şi ca informatori. Adevărat, mulţi informatori aveau dosar de urmărire deschis de Securitate. Însă, dacă din această poziţie deveneau o ţintă a poliţiei politice, fiind avertizaţi ori anchetaţi, reiese că, de fapt, ei au deranjat regimul mai mult decât l-au servit. Este o nuanţă pe care CNSAS ar trebui să o distingă, cred eu, dar încă nu reuşeşte.

Lipsă de specialişti în domeniu

În ce priveşte urmărirea preoţilor şi a pastorilor (ne referim la perioada de după sfârşitul anilor ’60, pentru că până atunci prea mulţi slujitori ai Bisericii au fost practic exterminaţi în închisorile comuniste), mai trebuie precizat un aspect: Securitatea ducea lipsă de specialişti în domeniu. De regulă, ofiţerii care racolau feţe bisericeşti habar nu aveau care este diferenţa dintre un cult şi altul. În ce priveşte sectele, erau chiar pe dinafară.

Un document al grupului ETERUL (cel care avea drept sarcină contracararea posturilor de radio „duşmănoase“) dovedeşte cu vârf şi îndesat acest fapt. Aşadar, iată ce scria un ofiţer de la ETERUL la 11 noiembrie 1989. „Conducerea postului de radio Europa Liberă a primit dispoziţie ca, împreună cu Octavian Bârlea, şeful bisericii unite şi al comunităţii ortodoxe din München, să întreprindă acţiuni de recrutare de disidenţi din cadrul cultelor din România şi de antrenare a lor în acţiuni împotriva partidului nostru. În acelaşi scop, se vor realiza emisiuni la postul de radio Europa Liberă şi vor fi editate materiale, prin Octavian Bârlea, de instigare a preoţilor din România la acţiuni anticomuniste. Măsurile vor fi întreprinse ca urmare a constatării potrivit căreia cultele religioase din România susţin politica (sic!) conducerii partidului nostru şi nu se angrenează în acţiuni protestatare.” Asta credea Securitatea cu o lună înaintea căderii regimului care a creat-o.

Trec peste faptul că temutul grup ETERUL nu prea ştia ce-i cu monseniorul Bârlea şi nici raporturi reale între el şi reprezentanţii reali ai Bisericii Ortodoxe din Germania Federală. Dar să scrii în rapoartele către superiori că partidul era susţinut trup şi suflet de către cultele religioase dovedeşte ori prostie crasă, ori o necunoaştere flagrantă a realităţii înconjurătoare şi a istoriei recente.

Nu agrea faptul că trăieşte într-o ţară comunistă

Am făcut aceste precizări pentru a arăta pe cât posibil care era starea de fapt.

Cazul IPS Andrei Andreicuţ, tocmai întronizat mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,  este unul binecunoscut. S-a scris că avea un nume de cod şi un angajament la Securitate, dar şi că, în perioada comunistă, părintele Andreicuţ era urmărit şi avertizat drastic de către ofiţerii de securitate care îl aveau drept obiectiv. Motivul: desfăşura o intensă activitate religioasă, menită să contracareze educaţia ateistă oficială. Chiar dacă se manifestă ca un „bun român”, după cum consemna un ofiţer de securitate, nu agrea faptul că trăieşte într-o ţară comunistă, fiind decis, „până la sacrificiu“, să scoată enoriaşii de sub influenţa ideologiei comuniste. Nu-i puţin în vremuri crunte. Pentru ce să-l judecăm mai întâi? Pentru angajament ori pentru că a avut demnitate şi, practic, nu şi-a trădat nici o clipă convingerile, după cum arată chiar Securitatea, întrebam retoric în urmă cu trei ani. Acum sunt în aceeaşi dilemă. Colac peste pupăză, deunăzi Dinescu susţine că e bună decizia judecătorilor de la Alba.

„Le-am mărturisit urâţenia pe care am făcut-o”

Un alt caz, pe care-l cataloghez tot paradoxal, este şi cel al pastorului baptist Iosif Ţon. A fost anchetat în mai multe rânduri pentru „propaganda împotriva orânduirii socialiste“. Precizăm, pentru cei mai tineri, că era o acuzaţie extrem de gravă, care îl putea trimite în spatele gratiilor pentru mulţi ani.

Iată ce arată un document datat 5 aprilie 1977, aflat în arhivele Securităţii: „În cursul zilei de 4 aprilie a.c. s-a trecut la cercetarea în stare de libertate a lui Iosif Ton pentru săvârşirea infracţiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste. La cercetări, a declarat că, împreună cu cinci elemente cunoscute cu manifestări duşmănoase, a conceput, redactat şi multiplicat, în 10 exemplare, două materiale cu conţinut antistatal insultătoare: «Chemarea la adevăr» şi «Cultele neoprotestante şi drepturile omului în România». Materialele au fost trimise Ambasadelor SUA şi Marii Britanii de la Bucureşti, unor persoane şi organizaţii reacţionare din Occident, precum şi la postul Europa Liberă, care le-a transmis într-o emisiune recentă. Cercetările continuă pentru documentarea întregii activităţi a lui Iosif Ton“.

Pastorul a fost arestat de mai multe ori, iar în anii ’80, a părăsit România, adevărat, şi la presiunile Securităţii. Nu cu multă vreme în urmă, Iosif Ţon, unul dintre cei mai cunoscuţi şi influenţi pastori baptişti, a mărturisit faptul că a colaborat cu poliţia politică. „Sarcina mea – spunea pastorul – era să raportez (Securităţii – n.n.) orice lucru suspect aş observa la turiştii cu care lucram. În anii aceia am scris şi câteva note informative despre câţiva credincioşi baptişti din Cluj cu care mai eram în contact. Doi dintre ei au avut de suferit din cauza aceasta. La câţiva ani după căderea comunismului, am stat de vorbă cu fiecare dintre ei, le-am mărturisit urâţenia pe care am făcut-o faţă de ei şi mi-am cerut iertare. Amândoi m-au iertat şi de atunci am întreprins mai multe acţiuni împreună.”

Omul a luptat. Cu adevărat. Nu i-a fost deloc uşor. Ce atârnă mai greu: faptul că a avut curajul să înfrunte regimul ori că şi-a turnat fraţii întru credinţă?

„Ideile ostile inoculate din exterior”

Un alt episod, mai puţin ştiut, îl găsim tot într-un document al Securităţii din 30 iunie 1982. Este vorba despre concluziile desprinse dintr-un raport legat de un program de măsuri pentru „neutralizarea acţiunilor ostile desfăşurate sub acoperire religioasă“. De fapt, anihilarea manifestărilor anticomuniste ale unor tineri preoţi ortodocşi. Iată ce scria în document: „Mai mulţi preoţi ortodocşi tineri din judeţele Timiş, Hunedoara, Caraş-Severin, influenţaţi de ideile ostile inoculate din exterior, au transmis informaţii, memorii şi alte materiale denigratoare postului de radio Europa Liberă, precum şi unor organizaţii revoluţionare reacţionare, pentru a fi folosite în propaganda antiromânească“. În limbajul Securităţii, propaganda antiromânească însemna de fapt propaganda anticomunistă. Mai adaug: tot ce am prezentat mai sus sunt fapte bazate pe documente mai mult sau mai puţin interpretabile.

●●●

În ce-l priveşte pe Mircea Dinescu, ultima sa declaraţie, legată de IPS Andrei Andreicuţ, este de asemenea paradoxală. O fi căzut şi el în misticism, comunicând cu Sfântul Duh? Pentru că, iată, în urmă cu trei ani a spus: „Judecătorii au căzut în misticism şi au comunicat cu Sfântul Duh care le-a spus să-l ierte pe episcopul Andrei Andreicuţ”. De unde înţelegeam că iertarea la care se referea membrul Colegiului CNSAS arăta tocmai faptul că prelatul era vinovat. Acum însă acelaşi Mircea Dinescu s-a răsucit şi declară – instanţa a avut dreptate în cazul Andreicuţ pentru că, faţă de alţi preoţi, el nu s-a oferit să colaboreze cu Securitatea, ci a fost şantajat.

Mai jos, inepuizabilul Mircea Dinescu într-o reprezentaţie în care, ne spune el, ceapa nu îşi avea locul

La 15 martie, de Ziua Maghiarilor, Erzsebet Bajtai, soţia ambasadorului Ungariei la Bucureşti, şi-a adus aportul la discursul premierului Viktor Orban către maghiarii din România, iar reacţiile n-au întârziat să apară. Ulterior, ambasadorul maghiar a încercat să dreagă busuiocul, afirmând că soţia sa a completat mesajul premierului maghiar doar cu versurile lui Petőfi Sándor – „Să fie Ardealul din nou ce-a fost!” -  şi că ea nu a spus nimic referitor la autonomia Ardealului. Însă, ce-a rostit doamna ambasador aduce mai mult cu versurile lui Wass Albert, condamnat pentru crime de război, figură de tristă amintire pentru români, care sună astfel: „Să fie Ardealul din nou ce-a fost!/ Să-i apărăm pe secui/ De faptele odioase ale românilor”. „Soţia mea nu a citit niciodată din Wass Albert ”, susţine însă Oszkar Fuzes, ambasadorul Ungariei la Bucureşti.

Nici să se stingă, dar nici să devină vâlvătaie

Mesajul soţiei ambasadorului a fost îndreptat, în primul rând, către tinerii din Garda Secuiască. Cei care – sub sloganul politicianului maghiar Kós Károly.: „Va fi al nostru, ceea ce vom lupta să putem obţine”, ori sub cea a lui Wass Albert, condamant pentru crime de război: „Transilvania să fie din nou ceea ce a fost” – se reunesc, de pildă, în tabăra tinerilor maghiari de la Gheorghieni. Garda Secuiască – organizaţie paramilitară neînregistrată juridic – nu e tot timpul în ofensivă. Însă, atunci când situaţia se destinde, o soţie de ambasador pune paie pe foc – nici să se stingă, dar nici să devină vâlvătaie.

Să aruncăm o privire în urmă. Organizaţii formate din tineri maghiari care luptă pentru secesiune nu-s de azi de ieri, iar arhivele Securităţii conţin mărturii importante în acest sens, chiar dacă documentele existente nu oferă decât un punct de vedere asupra celor întâmplate.

„Să luptăm pentru Ardeal până nu e prea târziu!”

14 decembrie 1975 – raport strict secret al şefilor Securităţii din Covasna către generalul Nicolae Pleşită. Documentul arată modul în care au fost stopate acţiunile unor tineri maghiari din organizaţia clandestină Uniunea Secuiască Maghiară, fiindcă, în opinia ofiţerilor de securitate,  acestea puteau degenera în acte de terorism.

În noaptea de 22 spre 23 noiembrie 1975, în mai multe zone din Sfântu Gheorghe sunt lipite, pe geamurile unor instituţii ori pe pereţii clădirilor, înscrisuri în limba maghiară, pe care Securitatea le considera iredentiste. Textul era: „Să luptăm pentru Ardeal până nu e prea târziu!”. După două zile, sunt arestaţi doi dintre cei care au lipit manifestele: Jakab Lehel-Istvan şi Bong Csaba, elevi ai Liceului nr. 1 din Sfântu Gheorghe, în clasa a XII-a.

Armament, muniţie, exploziv

Cercetările ofiţerilor Securităţii se extind şi scot la iveală faptul că, în vara anului 1975, Jakab Lehel-Istvan împreună cu alţi colegi de-ai săi au pus bazele unei organizaţii, pe care au intitulat-o Uniunea Secuiască Maghiară (USM), cu scopul dezlipirii Ardealului de România şi „transformarea lui într-un stat independent, sub conducerea secuilor”. În cazul în care chestiunea nu putea fi rezolvată prin tratative cu statul român, membrii organizaţiei preconizau să apeleze la o „putere străină”. Micul grup mai intenţiona să facă recrutări şi să se extindă. Apoi, să se organizeze în celule şi să procure armament, muniţie şi exploziv.

Dinamitarea catedralei ortodoxe

Din respectivul document, aflat acum în arhivele SRI, fond D, dosar 11.119, vol. 4, filă 244-246, reiese că atunci se puneau bazele unei organizaţii teroriste în toată regula, ai cărei iniţiatori trasaseră deja pe o hartă a României graniţele noului „stat independent”.

Una dintre primele acţiuni puse la cale de către Uniunea Secuiască Maghiară, care dorea încă de la început să atragă atenţia asupra existenţei sale, a fost schiţarea unui plan pentru aruncarea în aer a Catedralei Ortodoxe din Sfântu Gheorghe, „atunci când va fi inaugurată”, după cum stătea scris în raportul colonelului Ioan Hoancheş către generalul Nicolae Pleşită – adjunct al ministrului de interne în acea perioadă.

Se propune clemenţă

Ancheta a mai scos la iveală şi faptul că Jakab Lehel-Isvan împreună cu Marton Laszlo, din aceeaşi clasă, studiau posibilitatea concretă de a sustrage armament de la unitatea militară de vânători de munte din Sfântu Gheorghe. În plus, Marton primise sarcina să procure explozibil de la cariere de piatră ori exploatări miniere mai mult sau mai puţin apropiate. Aşadar, nu era doar o joacă de copii, deşi Securitatea, cel puţin conform documentului citat, era convinsă că acest grup format din şapte tineri nu ar fi fost coordonat din altă parte. Raportul mai scoate în evidenţă şi un alt aspect foarte important: de la cel mai înalt nivel s-a ordonat să nu se facă valuri, chiar dacă faptele tinerilor întruneau, conform legilor de atunci, elementele „infracţiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste şi complot”. Şi Securitatea Covasna, foarte probabil la indicaţiile unor înalţi activişti de partid, recomanda conducerii de la Bucureşti scoaterea tinerilor de sub urmărire penală. Motivaţia: pentru a nu „crea o stare de spirit necorespunzătoare în rândul naţionalităţii maghiare”. Din raportul către Pleşită mai reiese că toţi cei anchetaţi în acest caz „au adoptat o atitudine sinceră, declarând atât activitatea depusă, cât şi legăturile pe care şi le-au creat”. Această formulare sugerează faptul că tinerii maghiari au colaborat cu anchetatorii. Greu de spus acum dacă aşa au stat lucrurile cu adevărat, dar invocarea „atitudinii sincere” a fost încă un motiv pentru a justifica clemenţă.

Comploturile erau aspru pedepsite de regim

Dacă înainte de 1989 o asemenea intenţie (dinamitarea unui edificiu) ar fi fost descoperită la Ploieşti ori Craiova cred, în conformitate cu alte documente ale Securităţii pe care le-am studiat în ultimii ani, că autorii se alegeau şi cu ani grei de puşcărie. Propaganda împotriva orânduirii socialiste şi complotul erau aspru pedepsite de regim. Mulţi au făcut ani grei de puşcărie pentru acuzaţii similare, chiar nedovedite în instanţă. Însă. în ce priveşte acţiunea tinerilor din Sfântu Gheorghe de acum 36 de ani, nu era vorba despre lupta împotriva unor simboluri comuniste şi nici împotriva statului totalitar. Planurile elevilor par mai degrabă teroriste, în cel mai profund înţeles al cuvântului. Drept dovadă, intenţia de a dinamita catedrala ortodoxă, care la acea vreme nu era nici pe departe un simbol al statului comunist, ba dimpotrivă.

Cuvinte mari şi acţiuni paramilitare

Deunăzi, s-a spus că se exagerează atunci când participanţii la tabăra tinerilor maghiari de la Gheorghieni sunt acuzaţi că fac antrenamente militare. Să nu uităm însă că recent, unul dintre cei ucişi de forţele armatei boliviene într-o acţiune controversată a fost şi cetăţeanul român de origine maghiară Magyarosi Árpád, suspect că ar fi participat la tentativa de asasinare a lui Evo Morales, preşedintele Boliviei. Nu insist asupra tragicului episod bolivian deja cunoscut. Consemnez doar că Magyarosi a fost membru fondator al Legiunii Secuieşti, înfiinţată în Ungaria pentru „apărarea Ţinutului Secuiesc, a democraţiei, dreptăţii, libertăţii şi făurirea statului de drept”. Cuvinte mari, în spatele cărora se ascund însă acţiuni paramilitare în taberele tinerilor maghiar din Ungaria ori din munţii României.

Wass Albert, condamnat la moarte în contumacie

Pe de altă parte, nu pot crede într-o dezbatere paşnică de idei la Gheorghieni, de pildă, atâta vreme Wass Albert, condamnat pentru crime de război, este unul dintre patroni spirituali ai Gărzii Secuieşti. De altfel, s-a tot încercat reabilitarea sa pe diverse căi, iar folosirea acestui personaj ca model de către mulţi dintre tinerii maghiari nu sugerează în nici un caz toleranţă. „În mai 1946, atât Albert Wass, cât şi tatăl său Endre Wass, au fost condamnaţi la moarte în contumacie de Tribunalul Cluj, iar posesiunile le-au fost confiscate, fiind găsiţi responsabili pentru evenimentele care au avut loc în septembrie 1940, când un locotenent ungur, pe nume Pakucs, a arestat şase locuitori din Sucutard şi a executat patru dintre ei (doi români şi două evreice) în localitatea Ţaga. Albert Wass a fost găsit responsabil şi pentru instigarea şi provocarea măcelului de la Mureşenii de Câmpie, când soldaţi unguri, conduşi de locotenentul Gergely Csordás, au ucis 11 persoane civile (Medifax)”. În pofida acestui fapt, Wass Albert are mai multe busturi în România.

●●●

Am scris din nou despre raportul Securităţii întocmit cu mai bine de 35 de ani în urmă pentru că, de fapt, suntem în aceeaşi situaţie – să nu se creeze o stare de spirit necorespunzătoare în rândul minorităţii maghiare. Aşa că, din motive diplomatice, s-a trece prea repede cu vederea numele autorul din ale cărui versuri a recitat soţia ambasadorului, dar mai ales cui s-a adresat ea.

Sunt de acord să „nu creeze o stare de spirit necorespunzătoare în rândul minorităţii maghiare”, cum zicea şi Securitatea. Dar, în acelaşi timp, sper că autorităţile vor gestiona cu pricepere consecinţele unor acţiuni precum cea a lui Csibi Barna (foto dreapta), tânărul care, de Ziua Maghiarilor, a spânzurat în centrul oraşului Miercurea Ciuc un manechin care-l întruchipa pe Avram Iancu, instigând la discriminare, ca să dau doar un singur exemplu.

Dintr-odată, Gregorian Bivolaru s-a sucit. Filmele deocheate ale  MISA nu mai cadrează cu aspectul său „mesianic”. Din ce în ce mai mulţi oameni leagă pornografia de secta sa, iar tărăşenia asta nu-i mai este pe plac liderului Mişcării de Integrare Spirituală în Absolut. Aşa că a transmis „enoriaşilor” săi, într-un mesaj intitulat

Bivolaru le arată duşmanul: presa, în general, şi „Puterea”, în special

„ (…)Totodată, este necesar să observaţi atitudinea imbecilă a mijloacelor mass-media – transmite Bivolaru enoriaşilor pe site-ul oficial al MISA – pentru că, în cazul în care se va declanşa o astfel de catastrofă planetară, atât redacţiile, cât şi posturile de televiziune şi toţi cei care lucrează acolo vor fi, la rândul lor, afectaţi, şi mulţi dintre ei îşi vor pierde viaţa sau le va fi afectată în mod cumplit sănătatea. Cu toate acestea, încăpăţânarea, răutatea şi prostia îi determină pe conducătorii mijloacelor mass-media să se prefacă sistematic, chiar şi de acum înainte, că nu au auzit de acest «Program Planetar de Acţiune Urgentă NU APOCALIPSA». Merită să vă întrebaţi: «Este justă această atitudine?», «Este firesc ca mijloacele mass-media să nu publice ştiri despre acest Program Planetar de Acţiune Urgentă care, dacă va fi cunoscut de cât mai multe fiinţe umane şi pus în aplicare, va putea salva această planetă? », «Putem oare spera că domnul ziarist Emil Berdeli de la ziarul Puterea, care nu mai conteneşte să scrie despre filmele erotice (care în realitate nu au fost niciodată realizate în cadrul MISA), va scrie în mod obiectiv despre Programul Planetar de Acţiune Urgentă NU APOCALIPSA?». Dată fiind ura viscerală şi răutatea gratuită a acestui ziarist, putem fi siguri, cu anticipaţie, că el va tăcea sau va scrie doar, poate, nişte răutăţi despre «Programul Planetar de Acţiune Urgentă NU APOCALIPSA». Dată fiind ura, răutatea şi perversitatea pe care o manifestă faţă de această şcoală spirituală mijloacele mass-media, nu este cazul să ne imaginăm că se va produce vreo transformare de atitudine, care ar fi mai mult ca niciodată salvatoare atât pentru această ţară, cât şi pentru planeta Terra. (…)”

Printre înjurături, cuvinte-cheie legate de filmele deocheate

Trebuie să ştiţi că bla-bla-bla-ul de mai sus, postat pe site-ul MISA în primul rând întru slava gurului – cel care pune umărul să salveze din nou planeta precum Superman – nu-i o noutate. De altfel, mulţi dintre sectanţi sunt convinşi că, graţie rugăciunilor lui Bivolaru, in corpore cu supuşii – dimineaţa, la prânz şi seara -, după o gargară cu urină provenită dintr-un tantric orgasm urinar, omenirea a scăpat de zeci de catastrofe – chiar dacă presa ticăloşită a ignorat scremetele gurului.

Însă de această dată, în peroraţia sa emfatică, liderul a introdus, printre înjurături, şi cuvinte-cheie pentru „enoriaşi” legate de filmele deocheate. Ei trebuie să priceapă că, de acum încolo, este interzis să afirme că între producţiile porno şi MISA ar fi vreo legătură.

Minciuna, mai la îndemână decât Absolutul

Însuşi Bivolaru a recunoscut, în metru tantric, nu cu multă vreme în urmă, că sectantele joacă în filme porno MISA care le-ar ridica gradul spiritual. Dintr-odată însă, alesul s-a sucit. Nu mai are chef ca imaginea sa de izbăvitor ori mântuitor să fie asociată cu pornografia.

Pentru el, cel ales, n-are importanţă că Monica Dascălu, care conduce acum secta, a recunoscut – în două episoade dedicate MISA ale filmului documentar “Cel ce gândeşte altfel”,  realizat de Cornel Mihalache şi difuzat recent la TVR 1 – că patru filme „erotice” aparţin MISA. Şi nici că duduia Crina Calek, purtătoare de cuvânt a sectei, recunoştea, la rândul ei, în faţa realizatorului legăturile MISA cu filmele „erotice”.

În realitate, au fost realizate 13 filme deocheate în ţară ori la filiale din străinătate. Important este însă că, pentru prima dată, postul naţional de televiziune a prezentat fragmente din mai multe producţii porno ale MISA.

Încă o dată, Bivolaru arată că minciuna îi este mai la îndemână decât Absolutul.

De altfel, de zeci de ori am scris despre minciunile gogonate sub care se ascunde MISA, despre faptul că  liderii sectei n-au recunoscut o lungă perioadă legătura cu filmele porno. Aşa cum nu recunosc în continuare implicarea adepţilor în videochaturi erotice ori trafic de persoane. Dar iată că tot despre „megamincinule” lui Bivolaru şi o posibilă încălcare a legii de către  apropiaţii MISA scrie un om din interiorul respectivei mişcări, cunoscutul avocat Mihai Rapcea.

Minciunile lui Grieg, minciunile instructorilor, minciunile cursanţilor

„Să respectăm adevărul!” – articol postat de Mihai Rapcea pe blogul său, la 25 februarie 2011.

„Săptămâna trecută, la cursul de yoga, instructorul de la anul meu de curs ne-a citit anunţurile pentru perioada următoare, aşa cum o face de obicei la sfârşitul fiecărei şedinţe.

Unul dintre anunţuri mi-a atras atenţia în mod deosebit. Se vorbea despre iniţiativa de a se scrie o carte cu relatări ale cursanţilor yoga, despre cele 10 reguli morale pe care orice practicant trebuie să le respecte, grupate sub denumirea de yama şi nyama (…). Am fost «atins» de acest anunţ, cugetând în sinea mea despre ce fel de exemple şi relatări am putea eu şi colegii mei să trimitem. Şi mi-au venit în minte exemple plăcute şi mai puţin plăcute pe tema condiţiei morale la yoghinii din şcoala noastră de yoga.

Mi-am amintit cum, în anul trei de yoga, în decembrie, în preajma Crăciunului, am plecat acasă doar în pulover, pentru că geaca îmi dispăruse din vestiar. Altă dată mi-au dispărut pantofii, şi am fost nevoit să cer nişte pantofi cu împrumut de la un coleg din ashram.

Mi-am amintit de mormanul imens de minciunele, minciuni sau mega-minciuni şi auto-minciuni, pe care memoria mea le-a stocat de-a lungul a 20 de ani de yoga la MISA, ce contraveneau cu spiritul regulilor morale învăţate în anul întâi de curs. De la minciunile lui Grieg, trecând prin minciunile instructorilor şi până la minciunile cursanţilor. Oameni care se minţeau pe ei înşişi şi care îi minţeau şi îi mint pe ceilalţi. Uneori, cu intenţii bune.

Acum, supun atenţiei voastre, în spirit de dreptate, următorul aspect. Am aflat din comentariile voastre, ale cititorilor, că blogurile ex-misa nu mai pot fi accesate.

În urmă cu trei zile mă aflam în biroul Asociaţiei Victimelor Mineriadelor de pe str. Batiştei, în compania unei căni de ceai cald, servite cu prietenie de preşedintele asociaţiei, dl Ene Viorel. Discutam despre diverse chestiuni organizatorice referitoare la activitatea din viitorul apropiat al ONG-urilor în care avem reprezentare, când pe uşă a intrat un cunoscut al dlui Ene, care a intrat şi el în discuţia noastră. Nu ştiu cum a venit vorba, dar el recunoscându-mă ca practicant yoga la MISA mi-a făcut cu ochiul şi mi-a spus că cineva de la noi (de la MISA) s-a arătat dispus să îi plătească 5.000 de euro pentru a face indisponibile cele două site-uri ex-misa. Şocat, eu l-am întrebat cine l-a contactat de la MISA, la care el mi-a răspuns că nu cunoaşte numele persoanei şi că i s-a făcut oferta printr-un intermediar, dar că poate afla numele «ofertantului». Mi-a mai spus că suma respectivă i s-a părut prea mare, că s-a temut să nu fie vreo provocare din partea poliţiei, pentru că de obicei suma care se plăteşte pentru a «hackeri» un site este de maximum 1.000 de euro”.

Bivolaru numea adversarii MISA – „Guri de iad”

„Am luat cu titlu de informare ce mi-a spus persoana respectivă  – continuă Rapcea – şi am trecut la alte subiecte. Mi s-a părut totuşi ciudat faptul că cineva de la MISA ar dori să închidă prin mijloace nelegale un alt site, în condiţiile în care dreptul la opinie şi libertatea de exprimare sunt garantate de Constituţia României.

Ce anume de pe site-ul ex-misa a deranjat aşa de tare încât să fie oferită o asemenea recompensă pentru «amuţirea» acelei «guri de iad» cum numea Gregorian Bivolaru site-urile ex-misa într-unul din mesajele către cursanţi (avertizându-ne să nu cădem în capcana de a accesa acel site plin de informaţii răuvoitoare…)?!

Dacă pentru Adrian Năstase s-a «meditat» pentru a fi «scos din sfera vieţii politice», dacă pentru unii instructori MISA s-au organizat «referendumuri» şi rugăciuni colective pentru ca Dumnezeu să le retragă acestora susţinerea ocultă, CE MAI URMEAZĂ?!

Chiar s-a ajuns în halul de a se plăti infractori care să atace «duşmanii» MISA sau ai lui Gregorian Bivolaru, desfiinţându-le site-urile!? Păi atunci e de aşteptat să fie angajaţi eventual şi bătăuşi care să-i «reducă la tăcere» şi pe cei incomozi şi cu gura mare… ca mine. (…)”

Magnus Aurolsson ori Gregorian Bivolaru?

Această postare a lui Rapcea pe blogul său este ceea ce ziariştii numesc „o bombă”. Nu cred că mai are nevoie de comentarii. Spun doar că, de curând, site-ul Ex-misa, deosebit de critic la adresa sectei, a fost suspendat print-o hotărâre judecătorească pe care nu o comentez, deocamdată, dar o cataloghez cel puţin ciudată.

După cum am mai scris, nu faptul că MISA este un imens studio porno ascuns în spatele unei mişcării spirituale este cel mai grav. Mult mai periculos mi se pare faptul că această sectă, ai cărei membri, în frunte cu Bivolaru, sunt acuzaţi de infracţiuni grave – nu mă refer la postarea lui Rapcea, ci la ce scrie în rechizitoriile procurorilor aflate de multă vreme pe masa judecătorilor – desfăşoară activităţi de racolare în lăcaşurile Educaţiei ori Culturii, sub privirile îngăduitoare ale celor care le conduc. Palatul Copiilor din Bucureşti este doar un exemplu.

Şi încă o chestiune dubioasă. Gregorian Bivolaru a chemat în judecată statul român, cerând daune pentru perioada în care a fost închis înainte de 1989. Numai că există deja informaţii, ca şi documente care atestă faptul că el şi-a schimbat numele încă din anul 2006. De atunci se numeşte Magnus Aurolsson. În acest caz, lucrurile se complică din punct de vedere juridic. Şi în România el se numeşte Aurolsson ori tot Bivolaru?

Culmea ironiei, schimbarea numelui îi derutează şi pe discipoli, care au deja senzaţia că se află în faţa unei imense cacealmale. Pe cine invocă ei de fapt în rugăciunile lor: pe Grieg, cum îl numesc misanii, ori pe Magnus?

Mihai Stoian, omul care stă în dreapta lui Bivolaru, unul dintre cei care propovăduiesc la MISA cuplul deshis şi continenţa sexuală este şi actor porno – numele de scenă: Paul Diamond. După cum se vede în imaginile de mai jos, Stoian este personaj principal în filmul porno „Pasajul Magic”, la realizarea căruia au participat mai mulţi adepţi ai lui Bivolaru. În clipul de prezentare a filmului „Pasajul Magic”, el şi soţia sa, Adina, de asemenea actriţă porno, spun că au jucat în respectiva producţie la provocarea realizatoarei filmului, Bella    Maestrinna (numele real – Carmen Enache, aşa apare în rechizitoriul MISA), cea care a vrut să ştie dacă cei doi sunt în stare să trăiască stări  autentice şi pe platoul de filmare. Nu doar instructorul Mihai Stoian joacă în filme porno, ci şi instructorul Eduard Franţi, soţul Monicăi Dascălu, care conduce MISA în lipsa gurului fugit, după cum arătam mai sus. Alte instructoare MISA care au  jucat în filme porno sunt Diana Dochinoiu şi Diana Dobrin, partenera lui Franţi în „Ecstasy water II” , o adevărată regină a orgasmului urinar deşertat în cupe de şampanie. Şi adeptele MISA Aida Calin ori  Elisabeta Ionescu, coordonatoare ale  grupurilor shakti Bucureşti, au jucat în filme porno, ca şi Simona Popescu, instructoare MISA la Timişoara. Iar lista poate continua cu zeci de persoane de la MISA.  Este însă de ajuns pentru reîmprospătarea memoriei tantricului guru, cel care a uitat parcă faptul că, tocmai din ordinul său, multor starlete porno din cadrul sectei li se spunea să filmeze fără grijă pentru că respectivele producţii sunt doar pentru desfătarea şefului cel mare.

Denumirea formaţiunii care trebuia să înlocuiască Partidul Comunist a fost o miză uriaşă. Imediat după ce, în sediul CC al PCR, s-a spus: „Frontul Salvării Naţionale”, scenariile au curs gârlă. De atunci, România este marcată de conspiraţii. Toţi cei care i-au urmat la putere lui Ceauşescu au văzut „uneltiri” într-un moment sau altul. Atunci când era contestat cu vehemenţă, doar Ion Iliescu zărea membri ai mişcării Sumanele Negre în Piaţa Universităţii, care tocmai se pregăteau să aplice lovitura de moarte tinerei democraţii. Emil Constantinescu este cel înfrânt de conspiraţia securiştilor, după cum declara la sfârşit de mandat, pe care însă n-a dovedit-o niciodată. Tot Iliescu a fost primul care a vorbit, după 1989, şi despre maşinaţiunile unei „anumite părţi a presei” – malefică, evident. Malefică o vede în prezent şi actualul preşedinte. „Să-ţi fie ruşine Dinu Patriciu!”, e doar un exemplu.

Un singur nume: Alexandru Melian

Seara zilei de 22 decembrie1989, sediul Comitetului Central al PCR. Discuţii aprige între revoluţionari şi neocomunişti, pe marginea numelui formaţiunii politice care va prelua puterea. Se pronunţă: „Frontul Salvării Naţionale”, Însă, generalul Nicolae Militaru afirmă că FSN exista cu şase luni înainte. Frontul a fost înfiinţat cu mult înainte de fuga dictatorului, ori s-a născut în zilele evenimentelor fierbinţi? Asta era întrebarea care-i inflama pe revoluţionari. Momentul a declanşat polemici virulente. Imediat, a apărut şi teoria conspiraţiei. Ani în şir, în presa scrisă ori la tv s-au dezbătut tot felul de scenarii, unele chiar fantastice, legate de momentul real al înfiinţării FSN.

Pe ce se baza însă Militaru când, la 22 decembrie 1989, afirma că FSN a fost înfiinţat în urmă cu şase luni? În nici un caz pe încercările firave ale unui grup de ofiţeri din armată care dorea înlăturarea lui Ceauşescu – intitulat Frontul Militar Român, din câte ştim azi, ci pe ale unui luptător solitar, despre a cărui existenţă nici măcar nu se ştia atunci. Este vorba despre profesorul Alexandru Melian.

Încă de la începutul anilor ’80, Melian a denunţat politica lui Ceauşescu prin fapte care puteau să-l coste scump. Adică, prin scrisori critice la adresa regimului trimise unor publicaţii, instituţii, fabrici ori ambasade din Bucureşti. Tot el a aruncat pe stradă, din magazinul Cocor, manifeste. Melian este primul care a semnat luările sale de poziţie contra lui Ceauşescu – „Frontul Salvării Naţionale”. Spre sfârşitul domniei liderului comunist, două scrisori ale lui Melian ajung şi la postul de radio Europa Liberă care, în vara anului 1989, le-a şi difuzat în eter, stârnind mare vâlvă în societatea românească. Atunci, românii au auzit pentru prima dată despre Frontul Salvării Naţionale care le cerea să-l dea jos pe dictator.

Maiorul Tache nu l-a arestat pe Melian

Ce este încă învăluit în mister. În octombrie 1989, maiorul de securitate Viorel Tache – care, iniţial a lucrat în  cadrul spionajului, dar a ajuns, în urma unei dispute contradictorii cu un superior, la Securitatea Municipiului Bucureşti – ştia că Melian este autorul manifestelor. Altă ciudăţenie: în noiembrie 1989, notele altor ofiţeri de securitate consemnau relatări despre un Front al Salvării Naţionale şi un comitet al acestuia, format  – atenţie! – din disidenţi care, la congresul PCR din acea lună, vor încerca să se opună realegerii lui Ceauşescu. Conform documentelor poliţiei politice, informaţia ar fi fost furnizată de colaboratori. Dintr-o dată, în România a apărut o întreagă mişcare de rezistenţă chiar în interiorul PCR.

Tache, specialist în înscrisuri şi tehnici fotografice, îl identificase pe Melian din cauza faptului că fişa maşinii de scris a profesorului a fost înregistrată la Miliţie – nici vorbă de informaţii provenite de la agenţii Securităţii. Înainte de 1989, era interzis să foloseşti o maşină de scris nedeclarată la Miliţie. Acţiunea era menită să-i descurajeze tocmai pe cei care doreau să difuzeze înscrisuri „duşmănoase” la adresa regimului comunist.

Este straniu faptul că Tache – care la rândul său este protagonistul unor întâmplări stranii în timpul evenimentelor din decembrie 1989 – nu l-a arestat pe profesorul Melian, mai ales că, în vara anului 1989, postul de Radio Europa Liberă difuzase două scrisori critice la adresa regimului Ceauşescu semnate „Frontul Salvării Naţionale”. La prima vedere, s-ar crede că Securitatea încerca să joace la două capete, ori a tergiversat o arestare ca să ajungă la prezumptivii şefi ai lui Melian. Mulţi dintre cei care coordonau aparatul represiv erau convinşi că se aflau în faţa unei conspiraţii împotriva lui Ceauşescu puse la cale de membrii importanţi ai PCR. Însă, cel puţin din documentele care au apărut până azi reiese, mai degrabă, că a fost vorba despre bâlbele unei poliţii politice derutate de evenimentele care se succedau cu repeziciune în 1989. Pentru că ne aflăm într-o zonă nebuloasă, nu este esclus nici faptul că Securitatea a fost „intoxicată” cu informaţia legată de existenţa FSN în rândul PCR.

„Frontul Patriotic Socialist”

Se ştie că în primăvara anului 1989 au avut loc întâlniri de taină între grupul civililor care doreau răsturnarea lui Ceauşescu, reprezentat de Ion Iliescu, şi cel militar, amintit mai sus. Una dinte discuţii era legată de consecinţele „Scrisorii celor 6” – o critică la adresa regimului lui Ceauşescu din partea unor foşti lideri comunişti, care tocmai fusese citită de la microfonul posturilor de radio BBC şi Europa Liberă. Atunci, Ion Iliescu s-a hotărât să trimită în străinătate, prin Virgil Măgureanu, o altă scrisoare, mult mai dură, la adresa politicii lui Ceauşescu. Povestea e cunoscută, nu insist, ca şi polemica dintre cei doi pe această temă.  Scrisoarea lui Ion Iliescu n-a ajuns niciodată peste graniţă. Însă, de remarcat este faptul că textul se încheia: „Jos dictatura! Jos Ceauşescu! Trăiască România Liberă!”, fiind semnat: „Comitetul Naţional de Iniţiativă al Frontului Patriotic Socialist, martie 1989”. Aşadar, nu era semnată Frontul Salvării Naţionale ori Frontul Militar Român.

În prezent se ştie că nici unul dintre grupurile care au complotat împotriva lui Ceauşescu n-a reuşit măcar să pornească o acţiune coerentă împotriva liderului comunist. Iar unele dintre planurile complotiştilor erau de-a dreptul ridicole. De pildă, unii dintre militari doreau să obţină din străinătate arme cu proiectile tranchilizante cu care să-l anestezieze pe Ceauşescu de la distanţă pentru ca, ulterior, să-l poată transporta într-o locuinţă secretă. Şi este doar un exemplu de infantilism.

Într-un fel, toată povestea se încheie 20 de ani mai târziu, în cel mai pur stil românesc. La 6.01.2010, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii îl înştiinţează pe prof. univ. dr. Alexandru Melian că în dosarele  fostei Securităţi, aflate acum în custodia CNSAS, nu există informaţii care îl privesc (vezi facsimil). Nici de la Tache nu mai putem afla nimic pentru că a murit de curând.

Melian a refuzat funcţiile oferite

FSN a fost inspirat celor care au preluat frâiele puterii la 22 decembrie 1989 de emisiunile postului de radio Europa Liberă. Înainte de 1989, n-a existat nici o grupare cu această denumire care să comploteze împotriva lui Ceauşescu. Înainte de 1989, sub numele de FSN se ascundea doar un singur temerar. Înlocuirea PCR cu FSN  a fost prima decizie politică importantă a lui Ion Iliescu şi grupului aflate la 22 decembrie 1989 în jurul său.

De altfel, în 1997, într-un interviu pe care profesorul Alexandru Melian l-a acordat EVZ, recunoaşte că, după căderea lui Ceauşescu, i s-au oferit funcţii, „unele chiar foarte importante” – pe care le-a refuzat însă. Nu pentru că urma să plece, ca lector de română, la Universitatea Stendhal din Grenoble”, unde a stat cinci ani, ci pentru că – afirma el – „am intuit că între felul meu de a înţelege angajarea politică (dăruirea întru realizarea unui ideal) şi conceperea de către cei mai mulţi politicieni a actului politic (mijloc de accedere la privilegii şi putere) există o diferenţă foarte mare.”

●●●

Ironia sorţii, FSN, numele conspirativ al curajosului profesor Alexandru Melian, n-a fost moştenit de PSD, partidul lui Ion Iliescu, ci de PD-L. După cum se ştie, FSN s-a transformat foarte repede în CFSN, organism provizoriu al puterii de stat. Apoi, gruparea politică s-a împărţit în două, prin desprinderea grupării Iliescu de cea a lui Petre Roman. Ulterior, partidul a devenit PD-FSN. Iar Partidul Democrat, acum PD-L, se consideră succesorul  de drept al Frontului Salvării Naţionale.

Un ataşat militar, bănuit că ar fi spion, moare la Bucureşti în condiţii suspecte. Accident ori crima? ●S-a crezut că a fost vorba despre o replică extrem de dură dată Franţei de către Ceauşescu. ●Recent, un document postat  pe site-ul WikiLeaks arăta agresivitatea Parisului în materie de spionaj. „Franţa este «Imperiul Răului» în ceea ce priveşte furtul tehnologiilor, iar Germania ştie acest lucru”, ar fi declarat, în octombrie 2009, Berry Smutny, directorul general al OHB Technology, o companie producătoare de sateliţi. ●Oare aceasta să fi fost şi părerea şefilor fostei Securităţi, atunci când ar fi  fi tranşat pe teritoriul României, cu maximă duritate, o afacere de spionaj?

Striviţi de un camion militar

La patru ani după ce s-a instalat la putere, Nicolae Ceauşescu a trimis un mesaj dur serviciului secret francez, implicit Franţei. Cel puţin această a fost concluzia lui Jean Rochet, până în 1990, fost şef al Direcţiei de Supraveghere a Teritoriului (DST) – serviciu secret francez care are drept principală sarcină contracararea acţiunilor de spionaj.

În 1969, după anihilarea în Franţa a „Reţelei Caraman”, la Bucureşti se petrecea un lucru uluitor – ţinând cont de relaţiile deja ascendente dintre România şi Franţa. Colonelul Cheyron d’Abzac din Armata franceză a fost spulberat pur şi simplu de un camion militar.

În volumul „Cinci ani în fruntea DST- Misiune imposibilă”, Editura Fundaţiei Culturale Române (2008), Jean Rochet susţine că între d’Abzac, care mai avusese misiuni oficiale în România, şi „Afacerea Caraman“ nu a existat nici o legătură. Însă, în opinia fostului şef al DST, serviciile secrete româneşti de la acea vreme l-ar fi confundat pe colonel cu un agent secret. Aşa că lichidarea acestuia ar fi fost o replică dură dată Parisului, care tocmai anihilase o importanţă reţea de spionaj a Bucureştiului.

Abia sosit în capitala României de câteva ore, colonelul francez este victima unui accident de circulaţie. Atât Cheyron d’Abzac, cât şi şoferul, mor pe loc după ce un camion militar intră cu mare viteză în limuzina ambasadei cu care se deplasau cei doi, pe „o arteră largă” şi… necirculată – scria fostul şef al serviciului secret francez în volumul „Cinci ani în fruntea DST”.

„Răzbunarea Securităţii”

Tot conform lui Rochet, imediat după „accident”, agenţia de presă română s-a grăbit să anunţe ştirea, prezentându-l pe Cheyron d’Abzac drept un şef de birou (de informaţii) pentru ţările din estul Europei. „Am avut sentimentul – mărturisea Jean Rochet în cartea mai sus amintită – că acest deces suspect reprezintă răzbunarea Securităţii; comunicatul era dovada”. Aşadar, după „căderea” diplomaţilor spioni din Franţa – cum îi numeşte Rochet -, adică a lui Mihai  Caraman, şeful reţelei, Pavel Cismaru, Victor Dorobanţu, Mihai Georgescu, Mihai Ilie, Mihai Ionescu, Constantin Mirea, Marian Negrea, Ion Păduraru, Mihai Simula, Mihai Ţincu, Ion Tomescu, Eugen Vişan, Centrala de la Bucureşti răspunde, asasinând un alt spion.

Suntem în faţa unei dezvăluiri a fostului şef al DST, un om foarte bine informat. Dar  nu-i sigur nici acum că Rochet deţine cheia acestei afaceri nebuloase de spionaj, chiar dacă a condus, până în 1990, unul dintre cel mai redutabile servicii de informaţii.

O alianţă franco-germană acceptată şi de Moscova

Membrii „Reţelei Caraman” au spionat NATO sub comanda ofiţerului de securitate Mihai Caraman (în prezent, general în rezervă), însă au fost scoşi din joc de către francezi atunci când nu-şi mai avea rostul – după cum am mai scris. Este aproape sigur că serviciul de contraspionaj francez cunoştea toată activitatea lui Caraman, dar i-au permis să spioneze, pentru că acţiunile sale împotriva NATO convenea politicii generalului De Gaulle din acea perioadă. Se ştie că liderul francez a fost un adversar înverşunat al Alianţei şi, totodată, unul dintre cei care au privit cu mare interes spre Uniunea Sovietică. În acea perioadă, generalul De Gaulle visa la o Europă condusă de o alianţă franco-germană acceptată şi de Moscova, iar niscai lovituri sub centură date NATO, dar mai ales SUA, erau binevenite -  oficial, veneau de la un „duşman“ din lagărul socialist.

Aşa că este greu de crezut că scurgerea de documente secrete spre blocul sovietic, via Caraman, nu s-a produs cu încuviinţarea tacită a contraspionajului francez, care ani buni s-a făcut că nu vede activitatea reţelei româneşti.

Două ipoteze

Dacă Cheyron d’Abzac a fost lichidat de Securitate, cu acordul lui Ceauşescu, înseamnă că liderul de la Bucureşti chiar era convins că membrii Reţelei Caraman au reuşit să spioneze NATO datorită unui plan foarte bine ticluit. Nu i s-a spus că toată tărăşenia a avut, până la un moment dat, acordul Parisului. Să fi crezut Ceauşescu atunci că Franţa este un Imperiu al Răului care-i spulberă agenţii, reacţionând dur, însă cum nu se poate mai prost?

Implicarea românilor în „accidentul” soldat cu moarte colonelului francez este doar o ipoteză. O alta – sovieticii ar fi orchestrat acest „accident”. Colonelului d’Abzac a fost ucis de către agenţii KGB care răzbunau astfel anihilarea reţelei de spionaj româneşti de pe urma căreia Moscova beneficia din plin. Cea de-a doua ipoteză este însă puţin credibilă. Sovieticii ştiau foarte bine care pot fi consecinţele unei operaţiuni de pedeapsă. Ei nu aveau motive să înfurie serviciul secret francez, mai ales că mulţi dintre agenţii lor nu întâmpinau probleme din parte contraspionjulu francez.

După cum am arătat mai sus, este foarte probabl ca Parisul să fi permis unei reţele de spionaj, care practic lucra pentru Moscova, să culeagă informaţii despre NATO – fapt fără precedent. Mai mult, moarea unui ataşat militar, fie el şi spion, n-avea miză. Era absurd să-l lichideze pe unul care, în acel moment, de fapt, nu făcea parte dintr-o tabăra adversă.

Pe muchie de cuţit

În documentul publicat recent de WikiLeaks se poate citi: „Spionajul francez este atât de extins, încât pagubele (pe care le provoacă) economiei germane, în totalitatea lor, sunt mai importante decât pagubele provocate de China sau Rusia”, conform unei telegrame nedatată a Ambasadei Statelor Unite din Berlin.

Nu ştim de ce a murit Cheyron d’Abzac. Şi probabil că nu se va afla niciodată. Spionajul real nu-i precum cel din filme. E un joc ciudat, absurd uneori, în care şi hazardul are un rol însemnat.

Cert e însă că de mulţi ani Franţa joacă pe muchie de cuţit cu aliaţii ei importanţi. De pildă, pe vremea lui De Gaulle juca la două capete, permiţând tacit unei reţele coordonate de la Moscova să spioneze NATO. Însă, atunci, până la urmă, şi americanilor le-a convenit versiunea francezilor legată de anihilarea Reţelei Caraman, chiar dacă ştiau ce se ascunde în spatele poveştii. Important era că oiţa rătăcită se întorcea la turmă, mai ales că Charles De Gaulle tocmai se retrăgea din politică.

Acum însă se vorbeşte de pagube foarte mari provocate Germaniei de către agenţii Parisului, în comparaţie cu cele provocate de spionajului rus ori cel chinez. Aşa că rămâne de văzut dacă Germania va înghiţi cartoful fierbinte cu zâmbetul pe buze, precum americanii la începutul anilor ’70 – atunci când au realizat ce consecinţe a avut „Afacerea Caraman”.

Foto sus: Generalul Charles de Gaulle, la Bucureşti. Unul dintre cei care îl întâmpina era chiar Mihai Caraman, omul care spiona NATO

Amănuntele picante ale poveştii de amor dintre o româncă şi actorul Ralph Fiennes au declanşat iniţial un scandal monden, iar ulterior, unul politic, de proporţii. Cine ar fi crezut că nişte poveşti de budoar – în care protagoniştii erau un actor celebru şi o cântăreaţă din România – vor determina Scotland Yard să investigeze faptul că mai mulţi politicieni au fost interceptaţi ilegal? O altă femeie, domnişoara „W”, a cărei naţionalitate n-o cunoaştem cu precizie, e pe cale să-l „îngroape” pe Asannge, fondatorul WikiLeaks, cu o poveste nici măcar verosimilă, legată tot de o partidă de sex.

O cântăreaţă din România

În 2006, tânăra Cornelia Crişan din România, despre care, iată, aflăm că este cântăreaţă, a vândut unor tabloide povestea sa de amor cu actorul britanic Ralph Fiennes – petrecută cu doi ani în urmă. „The Sunday Mirror” şi „The Mail on Sunday” au obţinut la de la Crişan informaţii despre fanteziile sexuale ale lui Ralph Fiennes – prin intermediul impresarei cântăreţei, Nicola Phillips -, contra sumei de 35.000 de lire sterline. Şi  tabloidul „News of the World” a publicat un articol picant legat de modul în care Ralph Fiennes a făcut sex cu domnişoara Crişan, însă informaţiile ar fi provenit din interceptarea ilegală a convorbirilor impresarei, precum şi a mesageriei vocale a telefonului acesteia. Din acest motiv, Nicola Phillips a acţionat publicaţia în judecată.

Tandreţe şi sex

Aşadar, informaţiile provenite de la Cornelia Crişan legatate de preferinţele lui Ralph Fiennes înainte de-a face sex au apărut în „Sunday Mirror” şi „The Mail on Sunday”. „M-a dezbrăcat încet – povestea Crişan – şi mi-a cerut să păstrez doar pantofii”.

Tot ea susţine că, în 2004, actorul o dorea lângă el în permanenţă – ca să converseze cu el, să-i ofere tandreţe ori partide fierbinţi de sex, aşa că „The Sunday Mirror” a titrat: „M-a dezbrăcat încet şi apoi a spus: «Rămâi pe tocurile înalte»”.

Nu doar lumea spectacolului a fost afectată de interceptări

Procesul pe care Nicola Phillips l-a intentat tabloidului „News of the World” a declanşat o reacţie în lanţ. Celebrităţi din Marea Britanie, cum ar fi actriţa Sienna Miller, actorul Steve Coogan ori  Chris Tarrant, gazda emisiunii de televiziune „Who Wants To Be Millionaire”, susţin că se pregătesc să acţioneze în judecată tabloidul pentru interceptarea convorbirilor telefonice. Însă, nu doar lumea spectacolului pare afectată, ci şi cea politică – mai mulţi politicieni importanţi de la Londra bănuiesc faptul că au fost spionaţi de „News of the World”.

Doi ex-premieri cer Scotland Yard să facă investigaţii

Chris Bryant, laburist şi membru al Parlamentului, crede că telefonul său a fost interceptat. Aşa că a cerut deja poliţiei o anchetă judiciară, precizând că mai multe cazuri similare cu cel al impresarei vor aduce o avalanşă de informaţii noi. Scotland Yard a anunţat că va relua investigaţiile, fiindcă deţine deja informaţii că interceptările pentru „News of the World” au avut loc şi anul trecut.

Şi ex-peremierii Tony Blair ori Gordon Brown ar avea indicii că telefoanele lor au fost ascultate de către ziariştii. În consecinţă, au cerut poliţiei să investigheze dacă informaţiile pe care le deţin se verifică. Toată tărăşenia, despre care se ştie încă foarte puţin, „îl şifonează” şi pe actualul premier conservator David Cameron. Asta pentru că Andy Coulson, cel care se afla la conducerea tabloidului în periaoda interceptărilor, este acum director de comunicare al lui Cameron.

Domnişoara „W”: „Sper că nu ai HIV”

Câteva partide de sex între Ralph Fiennes şi Cornelia Crişan au declanşat un scandal de pomină. Iar justiţia din Regatul Unit pare hotărâtă să facă lumină în acest caz, care seamănă deja cu o afacere de spionaj în toată regula. Cert e că dezvăluirile româncei au produs un efect în lanţ care, până la urmă, poate scoate la iveală infracţiuni grave.

O altă domnişoară, „W”, cum o numesc anchetatorii, este însă pe cale să-l înfunde pe Julian Assange, fondatorul WikiLeaks, site-ul care a dat atâta bătaie de cap unor mari cancelarii, în frunte cu cea de la Washington. Dezvăluirile domnişoarei „W” n-au fost pentru tabloide. Beneficiari erau procurorii suedezi. Tot o poveste legată de o partidă se amor. Una ciudată însă, ca să nu spun chiar ilară. Nu-i vorba despre sex sofisticat, cu pantofii cu tocuri înalte în picioare, precum în filmele în care Ralph Fiennes juca rolul principal, ci despre un banal prezervativ.

Aşadar, conform Parchetului din Suedia, domnişoara „W” a adormit după ce s-a culcat cu Assange. Până aici, nimic anormal. Ba, dimpotrivă. O reacţie firească.

Însă, brusc, ea s-ar fi trezit, pentru că „el era pe cale să o penetreze”. Aşa că l-a întrebat, buimacă: „Ţi-ai pus ceva?”. Assange i-ar fi răspuns: „Nu”. Atunci, ea, calmă, totuşi, din câte reiese din respectivul document, a zis: „Sper că nu ai HIV”. Răspunsul bărbatului: „Bineînţeles că nu”.

Şi cum femeia ar fi simţit că este cam târziu să i se opună, l-ar fi lăsat să continue.

Ăsta-i dialogul consemnat în documentul  întocmit de către procurorii suedezi, pe baza căruia Asannge este acuzat de viol şi agresiune sexuală.